Aninei, un vis implinit

Visul care mi s-a împlinit este de a revedea munţii Aninei. De ce spun că a fost un vis? Pentru ca  aceşti munţi i-am văzut pentru prima dată în 1990 iar de atunci am sperat tot timpul că o să-i revăd.

Chiar dacă de atunci am parcurs la pas zeci de masive, gândul mi-a rămas la Aninei (acum, alături de Apuseni, la loc de frunte).

Despre aceea excursie din 1990 am reuşit să aştern câteva rânduri (cu titlul – După 21 de ani în Cheile Caraşului şi CheileNerei) abia în anul 2011. Dar setea de Aninei mi-a fost astâmpărată cu adevărat abia în primăvara lui 2013 când am reuşit să duc la bun sfârşit o frumoasă excursie în aceşti minunaţi munţi. De data aceasta alături de Mariana şi Alexandru, dar recunosc că în suflet l-am plimbat şi pe Sorin, partenerul din prima excursie, alături de care am făcut cunostiinţă cu Aninei.

Dar să revin la primăvara lui 2013. Având câteva zile libere, ne-am hotărât să le pertecem la munte şi am îndrăznit să visez la Aninei. Nu puteam să mă bazez pe memorie ca să refac traseul din 1990 aşa că am început să mă documentez despre traseu din diverse cărţi din bibliotecă şi din site-uri de pe internet. În această perioadă de 3-4 săptămâni chiar am corespondat pe e-mail cu un cunoscător al zonei, care şi-a răpit din timpul liber pentru a-mi completa cunoştiinţele mele cu idei şi  informaţii foarte utile. Având la dispoziţie doar 5 zile am hotărât să renunţăm deocamdată la Cheile Nerei şi să completam Cheile Caraşului cu Cheile Gârlişte şi cu o plimbare de 34 de km cu trenul pe cea mai veche cale ferată montană de la noi din ţară: Anina-Oraviţa. Dacă mai aveam timp, urma să dăm o fugă şi la Reşiţa să-i arăt şi lui Alex muzeul de locomotive cu aburi, în aer liber. Întoarcerea spre casă urma să o facem pe Clisura Dunării cu vizitarea Peşterii Ponicova, a Cazanelor Mari şi a Cazanelor Mici. Totul în 5 zile şi cu un copil de aproape 8 ani.

Dar socoteala de acasă...

Am printat o hartă a munţilor Aninei, ce-i drept la o scară destul de mică şi în seara zilei de 30 Aprilie 2013 am plecat la drum. Un drum lung dar frumos, pe care l-am terminat a doua zi dimineaţa (evident şi după câteva ore de somn) în Caraşova. În această localitate urma să lăsăm maşina şi să continuăm drumul mai departe pe jos. Dar iar am avut noroc sau poate Dumnezeu a vrut sa ne ajute. Când am oprit maşina să căutăm un loc de parcare pentru 3 zile, am văzut un turist pe marginea drumului care parcă ne aştepta. Nu am ratat ocazia de a-l întreba pe unde începe traseul spre Cheile Caraşului. După câteva lămuriri despre traseu şi după ce a aflat de planul nostru pentru prima zi (Cheile Caraşului cu toate peşterile care erau vizitabile - La Prolaz – Podişul Iabalcei - Poiana Comarnic), cu multă amabilitate s-a oferit să ne însoţească o porţiune mare de drum, până în Podişul Iabalcei. Evident că nu am stat mult pe gânduri şi în 30 de minute eram echipaţi şi cu rucsacii pregătiţi pentru 3-4 zile.

Şi aşa a început ziua de miercuri 01.05.2013. La 9:30 am pornit la drum plini de voioşie dar şi cu atenţie şi chiar cu frică la început din cauza viperelor, care auzisem ca populează aceşti munţi. La 9:50 eram deja în faţa primei peşteri pe care am vizitat-o în Cheile Caraşului: Peştera Văiuga. Am vizitat-o e un fel de a spune, pentru că după ce ne-am chinuit să urcăm până la ea, am constatat că prea mult nu putem să vedem din ea, având o dezvoltare de 28m, cu o denivelare de 19m. În 10 minute am plecat mai departe pe frumoasa potecă care şerpuieşte pe malul stâng al Caraşului. Un peisaj de poveste dar o poveste în care noi eram parcă actorii principali, piticii exploratori. La ora 10:10 eram în dreptul intrării peşterii Liliecilor. O mai vizitasem şi în 1990, stiam că e frumoasă şi merită văzută. Privind la intrarea ei care se afla pe partea cealaltă a râului (intrare care are forma continentului Africa) a trebuit să facem un compromis: să renunţăm la vizitarea ei în schimbul continuării traseului alături de ghidul nostru de ocazie, care se grăbea pentru a avea timp să se întoarcă în aceeaşi zi acasă. 

Vizitarea ei necesita mai mult timp, începând cu urcarea peretelui de la intrare, aproape vertical, de cca 8-10 m, apoi în interior ştiam că pierdem cu vizitarea încă 30-45 minute şi urma şi coborârea aceluiaşi perete, coborâre periculoasă şi grea pentru oricine dar mai ales pentru Alex. Speram totuşi că odată ajunşi înapoi la maşină să avem timp să dăm o fugă până aici şi să o vizităm. Am făcut 2-3 fotografii şi am plecat mai departe privind peste umăr cu un uşor regret. Am plecat mai departe aproape în pas alergător. Nu ştiu cum a rezistat Alex, dar mie deja îmi era foarte greu având şi rucsacul destul de mare şi greu. Dar nu aveam ce face. În acelaşi pas alergător am trecut rapid la ora 10:40 de ruinele cetaţii Caraşovei, care se vedeau în stânga (mai mult se intuiau în vârful muntelui, pe partea cealaltă a apei) şi la ora 10:55 pe lângă indicatorul care marca tot pe partea cealalta a Caraşului, intrarea în Peştera de sub Cetate II. Nici pe aceasta nu am vizitat-o. Nu aveam timp. Pe moment mi-a părut foarte rău pentru că, pe aceasta, nu o văzusem nici în 1990 chiar dacă am încercat să o găsim după explicaţiile din ghidul Munţii Noştri. Nici măcar intrarea nu se vedea din cauza vegetaţiei ca să-i facem o fotografie. Pâna la urmă ce aveam să vedem în Cheile Caraşului? Doar cheile (minunate dealtfel) şi râul curat şi plin de păstravi, care curgea la vale uneori alene, alteori învolburat? Vroiam mai mult, nu mă împăcam cu ideea că am parcurs 500 km doar pentru atât. Eu doream să refac excursia din 1990 cu completări ale obiectivelor turistice pe care nu le-am văzut atunci din diferite motive. Tot mai mult mi se înfiripa în minte planul de a revenii până aici odată ajunsi la maşină. Nu aveam de mers decât o oră şi jumătate. Cu vizitarea celor două peşteri ratate şi cu drumul de întoarcere estimam un total de cel mult 5 ore. Dar aveam oare timp sau trebuia să renunţ la alt obiectiv?

La ora 11:35 am ajuns la Prolaz (prolazio în limba caraşovenilor înseamnă "loc de trecere"). O poiană mare şi frumoasă, de o parte şi de alta a Caraşului.

 Traversarea Caraşului se putea face...pe două cabluri paralele, la fel ca în 1990. Chiar m-am întrebat dacă erau aceleaşi. Aici am făcut o pauză (în sfârşit) de 35-45 minute pentru odihnă, fotografii şi pentru a hotărâ în ce parte să o luăm mai departe. Eu eram frânt de oboseală sub povara rucsacului greu. Dar Alex? Nici nu vroiam să mă gândesc chiar dacă avea un rucsac extrem de uşor pe care tot noi l-am cărat mai mult. Şi-aşa până aici mersese exemplar, peste aşteptările mele care îl văzusem în alte excursii. Şi mai aveam cam jumatate de drum...Mariana era şi ea obosită, parcă nu mai avea avântul din urmă cu 10-15 ani când zicea prezent (parcă de-abia aştepta) la fiecare propunere de-a mea de a merge la munte. Doamne, în ce mă bagasem? Cu atâtea gânduri nu am avut timp nici să mă odihnesc. Nu am vrut nici să ratez ocazia de a traversa Caraşul pe acele cabluri, la fel ca în 1990. Şi cu fotografii, evident. Un alt loc şi moment când mi-am amintit de Sorin. Şi cu el am traversat pe acele cabluri şi am făcut fotografii. Oare ce face el acum în Anglia?

Liniştea şi gândurile mi-au fost risipite, ce zic eu, spulberate de colegul nostru de drumetie:

- Mergem?

Dar tot răul spre bine. Cunoscânt foarte bine locurile, a venit cu o propunere incitantă. Să nu traversăm pe acolo Caraşul şi să urcăm direct spre Podişul Iabalcei, ci să ne continuăm drumul prin chei pe traseu nemarcat (de parcă până aici fusese prea bine marcat!) prin porţiunea mai sălbatică a Cheilor Caraşului, până aproape de Peştera Ţolosu, traversăm prin apă pe malul drept şi urcăm apoi pe muchia Ţolosu până în Podişul Iabalcei. Astfel drumul se lungea cu 1-1½ ore dar era mai spectaculos. Decizie grea. Ne uitam unul la altul de parca ne vorbise în altă limbă. Cred că pentru mine era mai greu să mă hotărăsc. Doream să refac aievea traseul din 1990, dar în acelaşi timp îmi surâdea ideea de a merge prin cheile sălbatice ale Caraşului de care auzisem, chiar şi în ciuda oboselii. Mariana nu prea ştia despre ce este vorba pe niciun traseu. Aşa că decizia a luat-o...Alex. L-am întrebat dacă poate să meargă încă 3-4 ore în loc de doua. Eu personal îl vedeam obosit, ba nu, darâmat. A sărit şi el în picioare şi a spus că vrea pe unde este mai greu şi mai frumos. Poate îl atrăgea ideea de a traversa Caraşul prin apa, cine ştie. 
Am plecat de la Prolaz la 12:10. 

Nici nu ştiu când la ora 13:00 ajunsesem deja la locul pe unde trebuia să traversăm Caraşul.

 Întradevăr de o frumusete ireală cheile sălbatice ale Caraşului. Chiar dacă le-am parcurs tot în pas alergător am avut timp să facem câteva fotografii (puţine din păcate şi nicio filmare video) şi să ne minunăm de frumuseţile văzute. Ne-a trezit din contemplare apa de munte rece, care ne trecea bine de genunchi. Am înaintat întai 10-15 metri în lungul râului, ca mai apoi să ajungem la un vad prielnic pentru a-l traversa. Ghidul nostru ne-a spus ca ar fi fost bune niste beţe de trekking. Nici unul din noi trei nu aveam (la sfarşitul lunii August am cumpărat a treia pereche). Pe malul celalalt ne-am tras răsuflarea pentru că ne obosise curentul apei. Atunci am văzut că aveam răni la picioare de la bocanci. Mai multe şi mai grave chiar decât la prima folosire a acestor bocanci, din 2001 în Apuseni. Mi-am bandajat cam 7-8 degete şi am plecat mai departe grăbit pentru că ceilalţi aveau deja un avans de 20-30 m. La 13:45 am început să urcăm Muchia Ţolosu, destul de abruptă şi bolovănoasă. Pe alocuri un urcuş aproape vertical, destul de greu pentru Alex. Urcam greu, eram obosiţi şi pentru că panta era abruptă, adesea ne foloseam şi mâinile, lucru care atât Marianei cât şi mie ne creea un discomfort psihic. O zonă bolovănoasă, însorită, tocmai bună pentru o întâlnire neplacută cu vreo viperă. Din fericire nu am întâlnit decat o piele uitată în urmă după napârlire. Cred că am urcat cam o ora, cu Alex între noi, atenţi la fiecare mişcare mai ales că au fost multe porţiuni foarte abrupte. La capătul pantei am căzut toţi 4 pe iarbă ca seceraţi. Nu mai puteam. Am băut şi ultimile picături de apă surprinşi că o terminasem deja, cu toate că umplusem sticlele înainte să traversăm apa Caraşului. După o pauză binemeritată de 20 de minute, am plecat mai departe la pas, lejer, prin Podişul Iabalcei. O plimbare ca în parc. Mult soare, iarba de un verde crud, la fel si frunzele prunilor sau a merilor întâlniţi din loc în loc. La un sălaş am întâlnit un grup de localnici în jurul unui grătar. Salvarea noastră pentru că i-am rugat să ne dea o cană cu apă pentru Alex. Ne-au dat o sticlă întreagă. Mulţumim.

După puţin timp, la 15:45, am ajuns la un drum de căruţă: stânga Iabalcea, dreapta Comarnic. Aici ne-am desparţit şi de partenerul nostru de călătorie. Nici atunci şi nici acum nu am avut suficiente cuvinte de mulţumire pentru traseul pe care ne-a condus. De aici noi mai aveam o ora de mers, el 2-3, poate chiar mai mult, pe jos şi cu autobuzul. A doua zi mergea şi la servici. Noi eram în vacanţă. Atunci am înţeles de ce se grăbea. Ne-am luat rămas bun şi după ultimile indicaţii primite, ne-am despărţit. Ţin minte că ne-a arătat direcţia în care trebuia să mergem mai departe. Văzând drumul de cărută bine conturat, dar având o presimţire (realistă de altfel, amintindu-mi că aici ne-am rătăcit prima dată în 1990) am întrebat dacă drumul sau poteca pe care urma să ajungem la Comarnic, este clară sau măcar marcată bine. A dat puţin din cap ezitant, şi a spus:

 - Sper să vă descurcaţi, nu este greu. Era ora 16:05. Speram ca la 17:00 (poate 17:30 că eram obosiţi) să ajungem la cantonul şi peştera Comarnic. Dar începea o altă aventură. Am mai mers 5 minute pe acel drum de căruţă şi am întâlnit, înfipt bine într-un pom, un indicator care ne orienta uşor spre stânga. Dar nu am văzut nicio potecă. Nici măcar de animale. În schimb drumul pe care venisem se contura foarte clar înainte. Am crezut că indicatorul este pus puţin oblic pentru a fi vizibil de la distanţă. Şi am mers înainte mai ales că şi busola ne arăta acelaşi lucru ( evident ne arăta drumul spre Comarnic pe de-a dreptul). Drumul a început să şerpuiască prin livezile de pruni şi printre sălaşuri. 

Un alt peisaj de poveste, alte fotografii dar niciun marcaj sau potecă. Când începusem să intrăm puţin în panică a sunat telefonul. Era ghidul (rangerul, aşa cum îi place lui să se prezinte) de la peştera Comarnic cu care discutasem să ne întâlnim a doua zi. Dorea o confirmare că suntem pe drum şi că a doua zi eram sigur la peşteră. El venea la peşteră special pentru noi. Nu am pierdut ocazia să-i spunem că suntem pe drum dar...ne-am rătăcit. Ne-a îndrumat către indicatorul pe care îl întâlnisem să ne orientăm după el.

- Da, dar nu este potecă.

- Nu-i nimic. Urmaţi gardul care separă livezile până daţi de marcaj.

Şi aşa am făcut. Din păcate pierdusem o oră în Podişul Iabalcei. Acum era 17:10. Întâi pe dreapta gardului, apoi pe stânga că era mai uşor, apoi iar pe dreapta,...am întâlnit în sfârşit şi marcajul şi o potecă mai bine conturată. Ne-a revenit optimismul şi am plecat agale mai departe urmărind cu atenţie poteca (care uneori se mai ramifica) şi marcajul (care era foarte rar). Încet, încet, tufişurile şi pomii au început să se îndesească. Era deja 17:30. În curând am intrat în pădure, o pădure deasă şi întunecoasă. Parcă cineva stinsese lumina cu toate că mai erau aproape 3 ore până se însera. Poteca devenea din ce în ce mai clară şi mai lată, noi din ce în ce mai obosiţi. În sfârşit, la ora 18:10 am întâlnit indicatorul care marca Poiana Comarnic.

 O poiană mare şi frumoasă, curată din fericire. Într-o margine chiar avea amenajată o masă cu două băncuţe.

 Se terminase calvarul marşului din prima zi. Urmau activităţi mai puţin solicitante, montarea cortului şi prepararea mesei. Apoi binemeritata odihnă. Dupa 1-2 ore de odihnă, relaxare şi mâncare (până aici nu mâncasem nimic), evident mult mai binedispusi, am facut bilanţul primei zile. Şi cu toată alergătura şi oboseala de peste zi, am căzut de acord toţi trei că fusese o zi minunată, văzusem un peisaj de vis. Cheile sălbatice şi muchia Ţolosu - deosebite. A meritat fiecare pas (liniştit sau alergat). Noapte bună.

A doua zi, joi 02.05.2013, a fost o zi de odihnă cu sau fără voia noastră. Bănuiam încă de acasă că această zi va fi mai uşoară. Vorbisem cu câteva zile înainte cu ghidul peşterii Comarnic şi ne-a spus că vine (venea dintr-o localitate apropiată, probabil Iabalcea) pe 2 Mai,  pe la ora 11:00 - 12:00. Asta însemna că începând cu ora 10:00 noi trebuia să fim pregătiţi, dacă venea mai devreme? Dar putea să vină şi mai târziu. Planul meu pentru azi era să vizitam peşterile Comarnic şi Emil Racoviţă. Mi-aş fi dorit ca după aceea să plecam mai departe spre Mediureca poate chiar ajungeam la Lacul Marghitaş din dorinţa de a vedea cât mai multe în cinci zile, dar nu neapărat, puteam să rămânem tot aici. Mi se mai vindecau şi mie başicile de la picioare. Dar încă de dimineaţă Mariana m-a anunţat că este obosită şi preferă să nu meargă la peştera Emil Racoviţă, cu atât mai puţin să plecăm mai departe. Păcat, pierdeam o oportunitate bună de a lăsa cortul şi bagajele în grija unei familii care venise în poiană tot ieri, la puţin timp după noi, împreună cu un alt grup care era cazat la căbănuţa Comarnic (cabană cu circuit închis). Şi aceştia doreau să viziteze (şi să studieze) peştera Comarnic, fără ghid, având cheia şi dreptul de a o folosi.

Se facuse aproape 12:30 şi ghidul nu venise. Eram pregătiţi încă de la 9:30 - 10:00. Ceilalţi se pregăteau să intre. Dacă nu mai venea? Poate intervenise ceva şi nu putea să mai vină. În zonă nu era semnal la telefon. Alex nu mai avea rabdare. Şi nici Mariana. Atunci, pe moment, am luat hotărârea de a intra cu grupul de "privilegiaţi" care aveau cheia. Au acceptat şi la 12:35 am intrat...în Paradis. Cum altfel aş putea să numesc această peşteră de câteva mii de metri (cea mai mare din Banat) care păstrează în întuneric de milenii fantezii create de apa pârâului Ponicova, (care mai lucrează şi azi în etajul inferior) şi de carbonatul de calciu.

Am început vizitarea ei încet, fără grabă, nu ne presa timpul şi nici vreun ghid grăbit. La fel ca în 1990. Nu o să descriu aici traseul, coridoarele, sălile şi formaţiunile văzute. Oricum nevizitând-o cu ghid nu a avut cine să ne explice ce vedem. Mai citisem câte ceva despre ea pe internet. Descrierea ei am facut-o în 2011 si o puteti citi aici: http://doruiancu.blogspot.ro/2011/09/dupa-21-de-ani-in-cheile-carasului-si.html.

 Ce aş vrea sa bifez ca formaţiuni văzute şi de care nu-mi amintesc din excursia din 1990, este Pălăria Haiducului.

 Acum am remarcat-o la întoarcere. După cca 30 minute de la intrare ne-a ajuns din urmă un alt grup de 3-4 turişti, însoţiţi de ghid, mergând în pas alergător. Nu cred că au stat mai mult de o oră în peşteră. Poate la cererea lor, poate din graba ghidului. Noi am stat trei ore, în linişte, făcând zeci de fotografii şi admirând pe rând (şi pe îndelete) Sala Mică, Sala cu Argilă, Sala de Cristal sau Opera, Sala Virgină, Sala Zebrelor, Muzeul,  Zidurile Chinezeşti, Orga Mică, Orga Mare, Nuca de Cocos şi poate multe altele.

Am ieşit la lumina zilei şi la căldura de afară la ora 15:30 încântaţi de ceea ce văzusem. Am plătit ghidului 30 de lei (10 lei de persoană) şi am plecat la cort să pregătim ceva de mâncare. După masă, cred că pe la 16:30 - 17:00 mă gândeam la peştera Emil Racoviţă. Doream să o revăd. Ghidul de la peştera Comarnic îmi spusese că este închisă. Un turist localnic a spus că nu este închisă. Nu ştiam ce să mai cred. Mariana a concluzionat:

- Dacă-i închisă şi mergem degeaba până acolo?

Degeaba nu ar fi fost... Şi nu a vrut să meargă. Motivul real cred că era oboseala din ziua anterioară şi o uşoară umflare a picioarelor. Singur nu am mai plecat nici eu, mă dureau rău picioarele de la băşici. Acum îmi pare rău. Ştiu că este foarte frumoasă. Data viitoare.

Restul zilei ne-am odihnit.

A treia zi, vineri 03.05.2013 am plecat pe la 11:00 din poiana Comarnic spre Lacul Marghitaş. Doream să refac traseul din 1990 pe poteca care trecea pe langă peştera Popovăt, pe la Mediureca (locul unde pârâul Buhui se varsă în Caraş), pe un fost terasament de cale ferată îngustă până la lacul Marghitaş şi Anina. În lipsa indicatoarelor am întrebat (pe cine nu trebuia) pe unde să o luăm. Ni s-a spus că pe drumul forestier care pleacă de la cantonul (căbănuţa) Comarnic înspre Naveşu Mare. Vedeam pe hartă că nu era varianta care o doream noi (şi acel drum ajungea în Anina) dar speram că se va face o potecă spre dreapta pe lângă Caraş. Nu am vazut nimic: nici indicator, nici potecă. Nu ne-am mai întors la canton să reîncercăm. La urma urmei şi acest drum era foarte frumos. Străbătând păduri de foioase şi poieni pline de flori am trecut pe lângă cantoanele Naveşu Mare şi Jervani.

 La câte o răscruce de drumuri ne opream să mai consultăm harta, motiv şi de odihnă. Tot pe acest drum am întâlnit şi primul şarpe, cred că un pui de viperă după forma capului şi desenul de pe spate.

 Nu ne-a fost temă de el, dar l-am privit cu respect. La 14:30 am ajuns într-o poiană frumoasă  unde era un canton. Nu mai ştiu exact dacă era Jervani sau un altul. A apărut cineva cu maşina dinspre Anina şi am întrebat cât mai aveam de mers. Începusem să obosim un pic. Ne-a dezamăgit un pic răspunsul. Mai aveam mult, poate 10-15km. Dar ne-a promis că dacă aşteptăm puţin (cca 30-45 min) ne lua şi pe noi la întoarcere. Ne-a convenit. Aveam timp să mâncăm, să ne odihnim, să cercetăm împrejurimile şi să facem câteva fotografii. După o aşteptare de aproape două ore iată-ne şi în maşină iar după încă o ora, la 17:30 eram în Anina.

În continuare planul nostru era să aducem maşina din Caraşova în Anina, să dormim la Lacul Marghitaş sau Lacul Buhui iar a doua zi să facem o plimbare cu trenul Anina-Oraviţa (cea mai veche cale ferată montană de la noi din ţară) şi retur, apoi să ne întoarcem în Caraşova (20 km) pentru a reintra în Cheile Caraşului până la Peştera de sub Cetate II, cu vizitarea acesteia şi la întoarcere vizitarea Peşterii Liliecilor. Seara doream să ajungem în Reşiţa. Dar socoteala de acasă...nu s-a potrivit cu mersul trenurilor. Ajung imediat şi la asta.

Cu o ocazie am reusit să ajung singur în Caraşova, să recuperez maşina şi să mă întorc în Anina. Mi-am recuperat şi familia şi am plecat împreună să căutăm gara pentru a ne informa cu privire la mersul trenurilor. Aveam o informaţie de pe internet dar vroiam certitudinea. Stiam că sunt două sau trei trenuri care plecau din Oraviţa până în Anina şi retur. Trebuia să plecam cu primul care ajungea în Anina, în Oraviţa aşteptam cca o oră (o oportunitate să vizităm măcar un pic şi Oraviţa) şi ne întorceam cu următorul care pleca din Oraviţa spre Anina. Aici nu s-a potrivit planul nostru cu mersul trenurilor. Nu era decat un tren Oraviţa-Anina-Oraviţa. Dacă plecam din Anina la Oraviţa cum ne întorceam 26 de km la maşină? Puteam să renunţ eu la plimbarea cu trenul... nu, nu voiam. Schimbare de plan: dormeam în împrejurimile Aninei, a doua zi ne întorceam cu toţii în Caraşova de unde intram în Cheile Caraşului pentru peşteri, la prânz mergeam în Oraviţa de unde luam trenul spre...Anina (şi retur, bineînţeles). Aşa am şi făcut. La ora 20:30 admiram Lacul Marghitaş (unde nu am găsit un loc de cort care să ne placă) şi la ora 21:30 - 22:00 ne culcam în maşină în Caraşova.

In dimineata celei de-a patra zile, sambata 04.05.2013 la ora 8:30 plecam spre Cheile Carasului cu scopul declarat de a vedea Pestera de sub Cetate II si Pestera Liliecilor. La ora 9:00 revedeam poteca minunata prin chei. Si acum eram grabiti pentru ca la ora 14:30 trebuia sa fim in gara la Oravita dar am avut totusi timp sa facem mai multe fotografii, sa mai vedem inca o viperă mică (din fericire, pentru că era chiar pe poteca îngustă), să fotografiem un bursuc speriat şi fioros. La ora 10:20 eram la intrarea Peşterii de sub Cetate II.

 Nu e spectaculoasă, dar merită văzută, are câteva formaţiuni interesante iar calcarul spălat de apa lasa vizibil la tot pasul granitul negru şi dur.

 Nu este foarte mare, în 45 de minute am dat-o gata şi peste încă 15min eram din nou pe potecă pe partea stângă a Caraşului. Am plecat grabiţi spre Peştera Liliecilor unde am ajuns la ora 11:50.

 Din cauza timpului care ne presa şi mai ales din cauza peretelui vertical de la intrare de cca 8-10m greu accesibil pentru Mariana dar mai ales pentru Alex, am hotărât împreuna că voi vizita doar eu această peşteră. Ei se vor mulţumi cu fotografiile şi cu speranţa că vom mai ajunge prin aceste locuri şi cu altă ocazie, când vom avea mai mult timp la dispoziţie.

Am urcat şi am coborât peretele de la intrare nesperat de uşor, datorită unei şufe de tractare auto de cca 4m, care era legată în partea superioară. Fiind în mare grabă nici vizitarea peşterii nu a durat prea mult. Într-o oră eram înapoi la baza peretelui. Am parcurs-o cam repede din lipsa timpului dar decât deloc....Nu am să descriu aici nici această peşteră, am făcut-o detaliat la adresa:http://doruiancu.blogspot.ro/2011/09/dupa-21-de-ani-in-cheile-carasului-si.html

La 13:30 eram în Caraşova, la maşină, iar la ora 14:50 plecam cu trenul din Oraviţa spre Anina. O calatorie de doua ore şi zece minute, 34km cu o diferenţă de nivel de 340m, 14  tuneluri (cu o lungime totală de 2084m, cel mai lung având 660m), 10  viaducte spectaculoase (dintre care cel mai mare are 37m înălţime).

 Această cale ferată a fost inaugurată la 15 Decembrie 1863, fiind prima cale ferată montană (şi a patra construită ) de la noi din ţară. La ora 17:00 am ajuns în Anina iar după 5 minute am plecat înapoi spre Oraviţa, locul unde lăsasem maşina şi unde am ajuns pe la 19:10. A fost parcă o călătorie în timp, foarte frumoasă.

Evident că nu mai aveam timp să dăm o fugă şi în Reşiţa la muzeul de locomotive în aer liber, planul nostru fiind dat din nou peste cap.

Am  plecat deci spre Moldova Veche, Berzasca, Dubova adică pe o şosea minunată care merge paralel cu Dunărea spre urmoarea noastră ţintă: Cazanele Dunării. Pe drum, până la Moldova Veche, ne-am oprit să înnoptăm.

În cea de-a cincea zi şi ultima, duminică 05.05.2013, am plecat devreme spre Cazanele Dunării. După câteva opriri şi fotografii am ajuns aproape de Dubova unde ne-am oprit pentru o pauză de masă şi odihnă. Mariana era foarte obosită şi o dureau picioarele care încă mai erau umflate. Aproape că pierdusem orice speranţă sa mai vizităm ceva. Norocul meu a fost că, stând în poieniţă la masă, pe lângă noi tot treceau grupuri de turişti care se întorceau după 30 – 45 min. M-am gândit că este în apropiere un obiectiv turistic, poate chiar Peştera Ponicova pe care şi eu doream să o vizitez. Şi chiar aşa a şi fost: ne-au confirmat câţiva  turişti că ne aflăm la 15 min de această peşteră. Si am hotărât să mergem şi noi. Am vizitat doar etajul inferior, cel care are ieşire în Dunăre.

 Citisem despre ea că mai are un etaj cu stalactite şi stalagmite care ajunge la o a treia ieşire. N-am avut timp să-l căutăm. În schimb am ajuns până la ieşirea care dă în Dunăre, de-a dreptul spectaculoasă. Cu fiecare pas cu care ne apropiam de această ieşire, parcă treceam în altă lume, o lume paralelă. A durat cca 45 de minute vizitarea ei şi la ieşire, Mariana s-a hotărât să mergem şi în Cazanele Mici. Surprinzătoare decizie ţinând cont că în urmă cu câteva ore era foarte obosită şi spunea că nu mai poate merge nicăieri. Foarte frumos traseul, deloc uşor, ţinând cont că am urcat cca 300m pe masivul Ciucarul Mic şi a durat 2 – 2½ ore. Nici aici nu am scăpat de grija viperelor, norocul nostru că l-am parcurs spre seară, când începea să mai scadă temperatura şi se retrăgeau în vizuini. Din fericire nu am văzut niciuna. Dar am văzut un traseu frumos, şi Dunărea, care văzută de acolo de sus părea mai impresionantă, mai măreaţă.

Cu puţin timp înainte de a se însera, am încheiat şi această zi şi odată cu ea această excursie plecând spre casă. Minunată, aşa cum îmi dorisem, cum visasem atâţia şi atâţia ani.

Rămas bun, Aninei! 

Dupa 21 de ani în Cheile Caraşului şi Cheile Nerei

          Nu, nu am reeditat o excursie făcută în urmă cu mai mulţi ani cu toate că îmi doresc tare mult să mai ajung prin acele locuri. Pur şi simplu doresc să-mi reamintesc şi să scriu despre o excursie făcută în Cheile Caraşului şi Cheile Nerei în urmă cu 21 de ani, care m-a marcat mult timp. Care a fost şi rămîne chiar şi acum, după ce am văzut Apusenii şi Făgăraşului (munţi emblematici), una dintre cele mai frumoase excursii făcute de mine, o excursie  de suflet. Poate pentru că Aninei, alături de Apuseni sunt cei mai frumoşi munţi (în opinia mea, desigur) sau poate că a fost prima excursie „adevărată”. O excursie „plină”, altfel decât cele pe care le făcusem până atunci. O excursie de şase zile în care am văzut păduri seculare neatinse, fâneţe pline de flori, inegalabilele chei ale Nerei, peşteri mari, frumoase şi mai ales sălbatice, cum nu mai văzusem şi nici nu mai visasem până atunci, am cunoscut localnici primitori şi câte şi mai câte…. Am cunoscut un colţ de ţară mirific pe care îl recomand tuturor. După ce am văzut Apusenii, un alt colţ de rai, mai cunoscut de iubitorii muntelui, i-am spus Marianei (partenera de viaţă şi de călatorie din Apuseni) cât de izbitor de mult seamănă cu Aninei, cu Cheile Caraşului şi Cheile Nerei; munţi nu foarte înaţi, cu păduri seculare dar şi poieni cu iarba şi florile până la brâu, multe ape, peşteri deosebite, cătune sau doar case izolate şi fără electricitate dar cu localnici foarte primitori, aceleaşi peisaje de basm.

Câţiva ani după acea excursie am ţinut minte tot traseul. Un traseu pe care puteam să-l refac fără hartă chiar dacă marcajele erau foarte deficitare. Şi care chiar l-am refăcut în minte de mai multe ori, cu mare plăcere. Erau excursii pe care le uitam după un an, dar aceasta nu-mi ieşea din minte cu nici un chip. Ultima data mi-am amintit-o anul trecut când i-am povestit-o lui Sorin Castravete, partenerul de aventură. La puţin timp după acea excursie a plecat în Anglia şi nu am mai vorbit cu el 20 de ani. Până anul trecut când m-a contactat prin intermediul internetului. Şi i-am povestit-o cu mare bucurie, mai ales că el uitase tot. Evident că şi eu am uitat multe lucruri, multe amănunte. Au fost totuşi 20 de ani.

Faptul că după 20 de ani am început să uit multe amănunte din acea excursie iar fotografiile au început să se degradeze, m-a determinat acum, să încerc cu un ultim efort de memorie, să aştern aceste rânduri. Fotografiile din această excursie sunt din păcate alb-negru şi nici nu se ridică la o calitate deosebită decât din punct de vedere sentimental. Au fost facute pe film alb-negru cu un aparat modest, au fost prelucrate de mine acasă (de la developarea filmului şi până la expunerea lui pe hârtie fotografică) cu resurse şi venituri modeste. Iar trecerea anilor, până am reuşit scanarea filmului, şi-a pus amprenta pe calitatea fotografiilor.

În urmă cu exact 21 de ani, tot în luna Septembrie şi tot pe la începutul lunii...m-a căutat George A. Gherghe,  vărul meu, spunându-mi că un fost coleg de-al lui de facultate doreşte să mă cunoască şi să-mi propună ceva. Îi tot vorbise de mine şi de pasiunea mea pentru munte. Fiind în concediu (primul meu concediu) i-am invitat pe la mine. Atunci, la început de săptămână, într-o lune, pe 3 Septembrie, l-am cunoscut pe Sorin care rapid a intrat în miezul problemei şi mi-a propus o excursie de câteva zile în munţii Aninei. Mi-a spus pe scurt cam pe unde sunt amplasaţi (spre ruşinea mea nici nu auzisem de ei) şi cam care sunt obiectivele de vizitat şi imediat idea m-a incitat. Mai ales că eram la început de concediu şi nu aveam planificat nimic. După un plan „minuţios” la un pahar de ţuică, am stabilit în 30 de minute totul. Eu, având mai mult timp, urma să mă ocup de cumpărarea biletelor de tren şi a bateriilor pentru lanterne, de pregătirea cortului. Şi în seara zilei de 4 Septembrie iată-ne în Gara de Nord, sau mai corect spus pe mine cu aproape tot bagajul şi două bilete de tren cu destinaţia Reşiţa. În jurul orei 23:00, cu 5 minute înainte de plecarea trenului am început să intru în panică pentru că Sorin încă nu apăruse. Singur oricum nu plecam. Şi…salvare. A apărut şi Sorin în ultima clipă. Am apucat în fugă să ne căutăm vagonul şi locurile. La urcarea în tren, ţin minte, ne-am mirat fiecare de rucsacul celuilalt: al lui Sorin era aproape gol, parcă „fugise” de acasă şi nu luase (în mare, din câte îmi amintesc) decât un trening de dormit, sacul de dormit, două săpunuri mari, patru sau şase ouă fierte (în suport special de plastic), periuţa şi pasta de dinţi, un prosop, cartea din colecţia Munţii Noştrii cu Aninei (nr.17), o jumătate de pachet de ţigări şi ... cam atât. Eu aveam restul: cortul (5kg), cuţit, lanterne echipate cu baterii (două, una şi pentru Sorin din acelea mari, pătrate, cu oglinda mare, cu patru baterii şi două faze, cred că nemţeşti),8 baterii de rezervă (R20), sac de dormit, aparatul foto, cordelină, bidon de apă, pahar, tacâmuri, mâncare (+ pâine + carne crudă congelată), trusa de ras, trusa medicală, trusa de mărunţisuri (ace siguranţă, trusă cusut, bec rezervă lanternă, chibrit, săpun, spirt solid etc.), şi altele de care nu-mi mai amintesc. Evident, în 1990 echipamentul era precar, nu aveam la noi nici măcar o pelerină de ploaie impermeabilă, dar eram înarmaţi cu multă voie bună şi ambiţie, cu dorinţa de a cucerii munţii.

Şi după un şuierat prelung trenul a plecat spre Reşiţa, destinaţia noastră.

Ziua 1 (Miercuri, 5 Septembrie)

După o noapte de mers ne-am trezit şi la propiu şi la figurat în Reşiţa, un oraş pe care nu-l mai văzusem niciodată. Şi am avut ocazia să vedem o parte din el pentru că a trebuit să căutăm autogara de unde am luat un autobuz cu care am mers cca 30 de minute până în Caraşova, localitatea de unde începea excursia propriu-zisă, de unde urma să urcăm prin Cheile Caraşului. Tot în Caraşova am mâncat ouăle aduse de Sorin şi am împărţit bagajul. Apoi, după ce ne-am informat la o localnică cu privire la locul pe unde trebuia să părăsim localitatea, am pornit la drum. Începea excursia  visată de Sorin. Nu după mult timp am părăsit localitatea prin locul indicat de localnică şi de ghidul din colecţia Munţii Noştri şi am început să urcăm pe o potecă frumoasă care şerpuia pe malul stâng al râului Caraş. Marcajul era destul de deficitar (ca de altfel în toată excursia) dar nu am avut probleme de orientare, poteca conturându-se foarte clar paralel cu apa, iar când aveam oarece dubii, ne salvau explicaţiile foarte clare şi exacte din ghid. Deschideam ghidul mai mult ca o asigurare că suntem pe drumul cel bun şi pentru a ne documenta cu privire la locaţia peşterilor pe care nu doream să le ratăm. Nici nu am început să ne încălzim bine, că am şi întâlnit pe stânga potecii, dincolo de Caraş, prima peşteră pe care am vizitat-o: Peştera Liliecilor formată dintr-o singură galerie lungă de 640m. Am făcut o fotografie intrării, de la distanţă şi am traversat Caraşul plini de entuziasm. 

Peştera Liliecilor

Ne-am lăsat rucsacii sub un pom după ce am luat la noi strictul necesar (lanterne, cordelina şi câte o haină mai groasă) şi am început excaladarea peretelui vertical de la intrarea în peşteră înalt de 8-10m. După câţiva metri aproape verticali şi nu după puţin efort, iată-ne la intrarea peşterii. De urcat am urcat, să vedem cum o să mai coborâm. La intrare, galeria peşterii are 10m înălţime şi tot atâta lăţime. Am început explorarea peşterii trecânt prin galerii minunate mai largi sau mai înguste, săli mai mari sau mai mici, am văzut stalactite şi stalagmite, coloane imense care uneau podeaua cu tavanul. 

Nu mai văzusem aşa ceva până atunci şi eram fascinaţi amândoi. Nu după mult timp de la intrare, lumina lanternelor a scăzut mult în intensitate şi ne îngrozea gândul că încă din prima zi şi în prima peşteră trebuia să înlocuim bateriile. Mai aveam multe zile de excursie şi speram noi multe peşteri, aşa că am hotărât să folosim lanternele alternativ, să avem în permanenţă doar o lanternă aprinsă. Şi o curiozitate: peştera avea un nume sugestiv dar noi străbătusem aproape 50 de metri şi…niciun liliac. Totuşi de unde îi venise numele? Poate că în trecut era populată cu lilieci. Dar aveam să aflăm într-o sala imensă unde şi-au făcut brusc apariţia şi liliecii care ne-au luat prin surprindere că nu mai nimeream să ne punem mai repede ceva pe cap. Apoi am observat pe talpa peşterii moviliţe conice de guano depuse de coloniile de lilieci. După alţi 150-200m parcurgând şi câteva cotituri ale galeriei am întâlnit pe talpa peşterii câteva ponoare prin care se drenează apa de infiltraţie, probabil primăvara la debite mai mari şi ploi. După câţiva zeci de metri şi o cotitură la dreapta a galeriei, am ajuns la primele concreţiuni mai importante şi mai frumoase. 

De aici peştera devine mai frumoasă, formaţiunile întâlnite devin mai numeroase iar galeria face mai multe coturi dintre care am remarcat unul brusc la dreapta, apoi, mai departe, unul la stânga. 

Când admiram cu mai multă atenţie şi nerăbdare să vedem tot mai mult, am ajuns în capătul peşterii. Am citit in ghidul pe care îl aveam la noi că ne aflam la 110m sub şoseaua Reşiţa – Caraşova. Şi tot acolo am citit că peştera este lipsită de un curs de apă permanent (asta ne-a uşurat şi noua parcurgerea ei) şi doar la precipitaţii atmosferice bogate, ultima jumătate a peşterii este parcursă de apa care se pierde printr-un aven.

După vizitare, ne-am chinuit un pic (mai mult) să coborâm peretele vertical de la ieşire (intrare). Chiar dacă de la gura peşterii cobora un cablu, acesta nu ajungea decât până la jumătatea distanţei, suficient de sus cât să nu putem sării. Noroc cu cordelina pe care o luasem cu noi.

Am plecat mai departe parcă mai împliniţi, în pas vioi, uneori prea vioi astfel încât am trecut pe lângă Peştera de sub Cetate II fără să o vedem, chiar dacă am fost atenţi şi la detaliile din ghid. Am căutat-o puţin fără rezultat. 

La prolaz

Renunţând la ea, am urmat şerpuirea potecii pe malul Caraşului până în locul numit „La Prolaz” unde a trebuit să traversăm apa într-un mod mai inedit. 

La prolaz

Nu după mult timp a urmat un urcuş mai pronunţat, parcă nefiresc pentru aceşti munţi. Pe alocuri am “cuplat 4X4”, dar, din fericire nu a durat decât 20-30 minute şi am ajuns în Podişul Iabalcei, unde am traversat o livadă de pruni. Loc în care, pe lângă faptul că am avut probleme de orientare, ne-a mai întâmpinat şi un câine care însoţea oile la păscut. Cu toate că era foarte departe, ne-a simţit şi a alergat spre noi lătrând ca la urs. Când mai avea cca zece metri pâna la noi, am intrat în panică neştiind ce să facem. Primul lucru a fost să ne dăm jos rucsacii. 

In Podisul Iabalcei, printre pruni

În momentul când i-am trântit pe pământ s-a oprit şi câinele din alergat, lătrând parcă şi mai puţin înspăimântător. În sfărşit ne-a venit şi nouă inima la loc. Încet, încet, chiar ne-am împrietenit (evident cu ajutorul biscuiţilor din rucsac) făcând şi poze împreună. 
Ne-am luat rămas bun şi am plecat mai departe. Mai aveam drum lung şi aveam şi probleme de orientare, marcajul fiind extrem de rar şi foarte şters. Nici poteca nu ne ajuta mereu, fiind uneori mai puţin pronunţată iar alteori se bifurca în două sau chiar mai multe potecuţe. Poteci făcute de ciobani cu oile la păşunat şi de localnici care-şi aveau în împrejurimi livezi, culturi de porumb sau sălaşuri.

Cu puţin timp înainte de a ajunge la Cantonul Silvic Comarnic, destinaţia finală pentru prima zi, ne-am întâlnit cu un grup de turişti care ne-au explicat pe unde trebuie să urmăm drumul spre Peştera Racoviţă, obiectivul nostru principal de a doua zi.

Dupa-amiază, târziu, am ajuns la canton unde doream să punem cortul, dar până la urmă am dormit în canton. S-a descurcat Sorin de cazare în condiţii de lux faţă de cort, dar tot fără lumină. Am fript şi am mâncat carnea care se dezgheţase între timp, ne-am spălat pregătindu-ne de culcare dar nu ne-am culcat ci după lăsarea întunericului am plecat la pescuit cu lanterna în pârâul din apropiere, cu puştiul de la canton. Nu mai ştiu dacă am prins, probabil 1-2. Avea o furcă făcută dintr-un băţ de un metru, cu două cuie la unul din capete. După partida de pescuit am băut un lapte fiert şi ne-am culcat.

Ziua 2 (Joi, 6 Septembrie)

Ei bine, ziua a doua a fost mult diferită faţă de prima, pentru că nu am mers aşa mult. După ce ne-am trezit, am plecat cu nerăbdare la Peştera Racoviţă, care era relativ aproape, circa o oră de mers prin pădure pe malul râului Caraş. Această peşteră, mai scurtă decât Peştera Liliecilor (350m), dar parcă mai frumoasă, mi-a plăcut foarte mult. A fost mai „cochetă”, mai sălbatică, sau doar cu mai multe formaţiuni, nu ştiu exact, dar mi-a plăcut foarte mult. Chiar mai mult decât Peştera Liliecilor.

La intrarea în Peştera Racoviţă am ajuns mult mai uşor, urcând lin panta din faţă printre copaci. 

Intrare Peştera Racoviţă

După câţiva metri de la intrare, în care galeria a făcut două coturi bruşte, am început să întâlnim anemolite (stalactite şi stalagmite deviate prin împingerea laterală a apei) care au devenit mult mai numeroase în scurt timp când am ajuns în Sala cu Anemolite. Am plecat mai departe prin galeria din ce în ce mai strâmtă dar înaltă şi am ajuns în Sala Minunată. 

Bine ales numele pentru că întradevăr era minunată. 

A urmat şi ultima sala, Sala cu Prăbuşiri un alt nume emblematic pentru că aici, peştera se termină fiind închisă de blocuri de calcar prăbuşite.

După vizitare, poze şi comentarii, ne-am întors la canton. Doream să vizităm şi Peştera Comarnic despre care citisem că ar fi foarte lungă şi deosebit de frumoasă. Oare putea fi mai frumoasă decât cele două peşteri pe care le vizitasem până acum şi care pe noi ne fascinase, ne cucerise cu adevărat? Din păcate era încuiată, vizitarea făcându-se doar cu ghid. Ghid care, era plecat acasă, în localitatea de baştină. Salvarea a venit tot de la puştiul de la canton: ne-a condus în peşteră după ce a scos din balamale uşa de la cabana ghidului pentru a lua cheia de la peşteră şi două lămpi cu carbid, mult mai bune decât lanternele noastre.

Intrare Peştera Comarnic

Şi a început aventura. Am început vizitarea celei mai lungi peşteri din Banat (4040 m din care 1600 m de galerie inferioară nevizitabilă) şi cea mai lungă văzută până acum de mine (cred). Puţin după intrare, una dintre lămpi nu a mai funcţionat şi am abandonat-o, urmând să o recuperăm la întoarcere. Am mers prin mai multe galerii şi săli, am văzut o mulţime de stalactite şi stalagmite, coloane şi multe alte formaţiuni interesante pe cere ni le-a arătat şi prezentat ghidul nostru de ocazie. Am început vizitarea cu Sala Mică cu Blocuri, numită aşa din cauza blocurilor mari de calcar de pe talpa ei şi peste care a trebuit să trecem. Asemenea blocuri am întâlnit în mai multe porţiuni ale peşterii. Apoi, după ce am mers cca 100-150m prin galeria principală, ne-am abătut puţin din drum, spre stânga, să vedem şi Sala Zebrelor. Am revenit în galeria principală şi urmărind drumul, am trecut rapid de Sala Mare cu Blocuri şi Sala cu Argilă unde se află formaţiuni stalagmitice cu adevărat monumentale. Nu mai reţin exact, posibil ca din Sala Mare cu Blocuri sau din Sala cu Argilă să ne fi abătut din drum, spre dreapta (sud-vest), prin Galeria Arcuită, care mai târziu se intersecta cu galeria principală. 

Muntele de Gheaţă

Mai departe am ajuns la „Muzeu”, unde se află foarte multe forme concreţionare unele mai interesante decât altele. După alte câteva sute de metri în care galeria face câteva cotituri bruşte, unde am văzut pe pereţi scurgeri parietale deosebite şi la un moment dat am întâlnit, pe talpa peşterii, baraje stalagmitice foarte înalte care primăvara închid mici lacuri de acumulare de aproape un metru adâncime, am ajuns la Sala de Cristal în care am văzut alte sclupturi ale naturii, o minunăţie, la fel ca şi Sala Domului care a urmat după alte 2-300 m, împodobită cu fantastice stalactite de un alb imaculat, pur. 

Coroana Reginei

Mai departe galeria principală s-a ramificat, noi urmărind ramura din stânga (spre sud-est) până în Sala Virgină, unde ochii ne-au fost delectaţi cu stalagmite frumos colorate. Aveam să aflăm că de la intersecţie, galeria din dreapta urmând un drum nu tocmai uşor ne ducea la a doua intrare în peşteră, acolo unde râul Ponicova intră în etajul inferior de 1.6 km al peşterii, pe care-l străbate la debite mari.  Oricum acest etaj inferior al peşterii nu puteam să-l străbatem din cauza sifoanelor.

Sorin căutând raci

În final am ajuns la un mic lac (sifon) unde puştiul care ne conducea a prins câtiva raci pe care i-am fiert seara şi i-am mâncat (era prima oară cand mâncam eu raci, am mai mâncat de atunci de mai multe ori, dar niciodată nu au fost la fel de buni; poate a contat şi apa). Ţin minte că, în capătul peşterii, puştiul şi-a adus aminte că trebuie să adune vitele (era târziu şi se însera) şi ne-am întors foarte repede. Pe unde ne permitea terenul am fugit şi tot am făcut 30 minute până la ieşire. Cred că am vizitat peste doi km. din Peştera Comarnic. Si a meritat fiecare metru. Păcat că la acea vreme nu apăruse-ră aparatele foto digitale, sau că măcar nu am făcut eu mai multe fotografii chiar şi alb-negru. Acum aveam şi răspunsul: da, exista o peşteră mai frumoasă decât Peştera Liliecilor şi Peştera Emil Racoviţă. Oare ce mai urma în zilele ce aveau să vină?

Seara, bunica puştiului ne-a fiert racii şi am mâncat. Parcă am mai mâncat şi o mâncare de cartofi, dacă nu seara, atunci în cursul zilei. Înainte de culcare am ieşit afară pentru o ultimă gură de aer proaspăt, timp în care am comentat impresiile primelor două zile de excursie cu ochii pe cer, admirând milioane de luminiţe: stele, comete, Calea Lactee. Ne bucuram că aveam şi în continuare vreme bună.  Şi s-a terminat şi ziua a doua.

Ziua 3 (Vineri, 7 Septembrie)

Şi ziua a treia a fost un pic diferită. Din punct de vedere meteorologic. Dacă seara anterioară cerul era plin de stele (chiar ne-am uitat la el şi l-am remarcat), acum ploua “mocăneşte”. Şi noi trebuia să plecăm. Şi am plecat. Pe ploaie. Dar după ce am achitat 200 lei şi câteva pliculeţe de ceai pentru cazare,  mâncare şi intrarea în peşteră. Ţin minte că pe parcursul şederii noastre la canton, noi i-am dat pliculeţe de ceai puştiului, iar el ne dădea lapte.

Norocul nostru că nu a plouat foarte mult. Nici cu pozele nu ne-am prea omorât. La început, în primele ore ale dimineţii a plouat, iar mai târziu, uzi fiind, nu ne mai ardea de aşa ceva. O porţiune din drum am mers pe un fost terasament de cale ferată, de „ mocăniţă”. Din loc în loc mai găseam câte o traversă sau câte o bucată de şină parcă uitate de vreme, parcă din altă lume. O lume a tăcerii în care doar ploaia şi paşii noştri se mai auzeau. Am trecut în scurt timp pe lângă Peştera Popovăţ, pe care nu am putut să o vizităm, pentru că era încuiată uşa. Păcat, pentru că şi ea avea peste 1000m lungime dar pe alocuri mai greu de străbătut.  A urmat apoi traversarea Caraşului pe un pod în locul numit Mediureca (sau Între Râuri ) unde pârâul Buhui se varsă în Caraş. 

Peşterile de la Haldină

De aici poteca noastră ne-a condus pe malul Buhuiului în amonte, unde am întâlnit Peşterile de la Haldină lungi de 14m, respectiv 33m. Nu mai ţin minte dacă le-am vizitat pe amândouă, cred că da, pentru că ambele se află lângă potecă. Apoi au urmat în drumul nostru Cheile Buhuiului, un podiş calcaros, un terasament de cale ferată forestieră, Staţiunea Mărghitaş pe lângă care am trecut, Peştera Mărghitaş pe care am „ratat-o” şi în sfârşit am ajuns şi în Anina, (un orăşel minier care pe fiecare stradă aveau altă arhitectură casele, dar toate la fel, aşa zise colonii), unde doream să dormim, să facem o baie şi să ne odihnim  pentru că eram satui de atâta ploaie. Uzi nu mai eram pentru că se uscase hainele pe noi. Dar singurul hotel din localitate era în renovare aşa că am plecat mai departe. Am luat un autobuz până în Steierdorf (fostă localitate de sine stătătoare, acum cartier al Aninei), dorind să ajungem la marginea oraşului, unde urma să punem cortul. Din drum am cumpărat o ţuică de prună, curată şi foarte gustoasă, făcută în casă. Dar nu am găsit un loc de pus cortul şi ne-am hotărât să mergem mai departe, în Bozovici. Norocul ne-a surâs dupa circa 30 minute, când a oprit o maşină şi ne-a luat. Pe noi şi încă două persoane pe care le-am găsit înaintea noastră la ocazie. Am stat cam înghesuiţi patru persoane în spate, dar nu aveam de ales: se făcuse târziu şi doream să ne cazăm mai repede. Am fost “debarcaţi” de şofer în Bozovici, în faţa hotelului Miniş (aşa se numeşte piaţa lângă care stau acum). Mic şi cochet orăşelul, mic şi cochet şi hotelul. Se înserase deja.

Ei, de aici începe aventura ... Obosiţi, sătui de mers prin ploaie, doream să ne cazăm mai repede, să facem un duş, să mâncăm ceva şi să ne culcăm. Dar stupoare, ni s-a spus că nu mai sunt camere libere. Nu ne-a venit să credem că tot hotelul este ocupat şi am insistat. Ne şi vedeam dormind pe fotoliile din hol, de la recepţie. Într-un final, receptionerul ne-a spus că ar mai fi o cameră liberă, dar că nu are becuri şi că nu poate să ne-o dea, să nu apară ca element negativ în revista România Pitorească. Şi iar am insistat. I-am povestit că nici în primele două nopţi nu avusesem lumină. Şi după multe alte insistenţe, am primit-o în sfârşit, evident cu promisiuni din partea noastră că nu va apărea în România Pitorească. Am urcat fericiţi în cameră, am făcut câte un duş cu apă rece (că nu era caldă), iar eu m-am bărbierit la lumina lanternei. Între timp, Sorin a  coborât să cumpere pâine, ca să mâncăm ceva. S-a întors cu vestea că a găsit pâine dar şi să coborâm la restaurant să mâncăm. O veste proastă, pentru că nu aveam prea mulţi bani la noi cât să mâncăm la restaurant. Am coborât, i-am mulţumit recepţionerului pentru cazare şi la întrebarea lui “cum ne simţim”, i-am răspuns: excelent, am făcut chiar şi câte un duş. A rămas uimit, ştiind că nu aveam lumină şi apă caldă. Pentru noi nu a fost o mare problemă, pentru că nici în zilele anterioare nu avusesem lumină şi apă caldă. Am cumpărat pâinea (o pâine rotundă, mare şi gustoasă) şi o doamnă (care ulterior aveam să aflăm că o cheamă Vichi şi este şefa de restaurant) ne-a condus în bar (care era închis) pentru că restaurantul era plin şi rezervat (era organizată o petrecere ceva, nu mai ştiu exact: botez sau poate vreo onomastică pentru că a doua zi era Sf. Maria). Ne-a spus să aşteptăm puţin şi, după 15 minute, ne-am trezit pe masă cu un bol plin cu supă ardelenească (supă de pasăre fără carne şi cu mulţi tăiţei). Am mâncat câte două porţii că de, ne era foame. Au urmat apoi sarmale cât pumnul de mari şi un platou oval, uriaş, plin cu fripturi: ceafă, cotlet, muşchi, pulpă şi ce-o mai fi avut porcul ăla. Şi bere. Dar asta nu a fost totul:  desertul a fost compus din două platouri mari cu prăjituri de casă, vreo 5-6 feluri sau poate mai multe. Am mâncat amândoi până nu am mai putut. Îmi amintesc că atunci când am vrut să mă scol de pe scaun (care de fapt era un fotoliu) nu am putut; mâncasem foarte mult. Iar d-na Vichi insista mereu să mâncăm mai mult, că abia ne-am atins de mâncare. La sfârşit am cerut nota de plată (cu frică) şi stupoare, doamnna Vichi şi-a cerut scuze că trebuie să ne ia banii pe bere. Şi atât. Restul, din partea casei (am aflat ulterior, sau am bănuit, că luase mâncare de la cei care organizaseră masa festivă în restaurant). Cred că dacă ceream ţuică şi vin în locul berii nu plăteam nimic. I-am mulţumit d-nei Vichi şi ne-am retras în cameră pentru binemeritata odihnă. Se mai încheia o zi „plină”.

Ziua 4 (Sâmbătă, 8 Septembrie, Sf. Maria)

          Am dormit bine şi din acest motiv dimineaţă ne-am sculat “devreme”, pe la 10-11 şi, băieţi finuţi, din capitală, cu mult respect şi ruşine am întrebat dacă putem să mai mâncăm şi noi ceva. Mai erau doar sarmale şi nu la discreţie, ci doar 2-3 pentru fiecare. Dar tot gratis. Şi mai ales suficiente. Înainte de plecare am dorit să cumpărăm 4 sticle cu bere, dar nu ni s-au dat pentru că nu aveam sticle la schimb. Tot doamna Vichi ne-a salvat. Ne-a dus într-o curte interioară plină cu sticle şi ne-a spus să luăm câte dorim. Am luat doar 4, pentru că trebuia să le cărăm în spate. Ce faţă a făcut vânzătoarea când ne-am dus după 5 minute cu sticle la schimb! I-am dat doamnei Vichi (cu greu a primit) un săpun de la Sorin şi o ciocolată mare de la mine, drept mulţumire. Pe la ora 13:00 am plecat spre Cheile Nerei. Cele mai lungi chei de la noi din ţară cu cei 20 de km. Am mers pe jos circa 15-30 minute până la o intersecţie de drumuri unde am făcut autostopul. Cât am aşteptat o maşină, am furat (vai, ce urât) 4-5 ştiuleţi de porumb. După o aşteptare mai lungă, în sfârşit a oprit un camion, şoferul spunându-ne că ne duce până în Şopotul Nou dar cu o oprire pe drum, într-o localitate, pentru 15-30 minute. Am acceptat repede pentru că stătusem destul la ocazie. Fiind sărbătoare, puţinele maşini care treceau, erau pline. În cele din urmă am ajuns şi în Şopotul Nou. 

Traversând Nera

Ne-am continuat drumul pe jos spre Cheile Nerei şi ne-am oprit într-o poieniţă mică, lângă o casă izolată unde am copt porumbul (ce probleme am avut cu localnicul de la acea casă care credea că am furat porumbul de la el!), am mâncat, am băut  ţuica cumpărată din Steierdorf şi am depănat amintiri la un foc de tabără. 

Eu, traversând Nera

Prima noapte în cort

Un foc mare pe care l-am făcut şi întreţinut şi de frica mistreţilor despre care ne-a vorbit acelaşi localnic. Mai greu ce-i drept pentru că avea un defect de vorbire. A fost a patra noapte pe munte, dar prima în cort. Şi evident tot fără lumină. 

          Ziua 5 (Duminică, 9 Septembrie)

          După ce am plecat din poieniţa unde am înnoptat, ne-am întâlnit, la 10 minute de mers, cu un grup mai numeros, care aveau tabăra într-o poiană frumoasă şi mai mare. Poiana Meliugului. Ne-au invitat la masă şi noi…am acceptat. Măcar un ceai, că de mâncat ceva, mâncasem şi noi când am plecat de la cort.

          Am plecat, în sfârşit la drum şi după puţin timp am traversat Nera pe malul stâng înaintând pe poteca care şerpuia odată cu apa. 

Peştera şi Lacul Dracului

Am întâlnit Peştera şi Lacul Dracului. Peştera nu am vizitat-o, la lac am făcut o poză. Lacul, iniţial subteran, a apărut la suprafaţa prin prăbuşirea tavanului peşterii. Şi am plecat mai departe urmând pitoreasca potecă pe unde se putea, întâlnind locuri pe unde trebuia să ocolim puţin, prin stânga prin pădure, deoarece poteca rămânea „suspendata” deasupra apei, trecerea fiind mai dificilă. 

Peştera Boilor

       Pe la amiază şi pe la jumătatea drumului pe care ni-l planificasem pentru această zi, la puţin timp după ce am trecut de Sălaşu lui Voghiun, am întâlnit Peştera Boilor. Singura din Cheile Nerei pe care am vizitat-o chiar dacă pe hartă apăreau mai multe. 

Sorin, târâş în Peştera Boilor

       Cu o singură galerie care are puţin peste 100 m şi fără formaţiuni spectaculoase, în care uneori mergi în genunchi sau târâş, fapt pentru care ne-am murdărit mai mult decât în primele trei peşteri la un loc. Merită totuşi vizitată, mai ales că este lângă potecă. 

Sorin, pe poreca săpată în stâncă în Cheile Nerei

          Şerpuirea potecii, tunelele săpate în stâncă încă de pe vremea romanilor (am înţeles că pentru a face loc unei căi ferate forestiere), peisajul oferit de Nera sau de pădurea ruginie la început de toamnă ne fac să uităm repede şi să nu băgăm în seamă că uneori, înaintarea era mai anevoioasă, sau că ne-am descălţat să traversăm iarăşi Nera pe malul drept aproape de Cantonul Damian, sau că am fost sfătuiţi să nu dormim la  acest canton din cauza puricilor. 













Dar am dormit şi nu-mi amintesc să fi avut probleme cu puricii.

          Ziua 6 (Luni, 10 Septembrie)

          Dimineaţă am plecat de la Cantonul Damian spre Sasca Română şi Sasca Montană, ultimele localităţi parcurse la pas în această excursie, mai împliniţi, bucuroşi de cele văzute, un pic trişti că se termina aventura noastră peste puţin timp. Şi această porţiune de traseu a fost foarte frumoasă, chiar ţin minte că Sorin, admirând peisajul, a spus că era minunat dacă aveam o cameră video la noi. Îi dau dreptate. Din păcate nu mai reţin amănunte din această ultimă zi. Ştiu doar că din Sasca Montană schimbând vreo trei autobuze şi doua trenuri (sau invers?) am ajuns în Hunedoara unde am mai stat vreo cinci zile în cort, tot fără lumină, pe malul lacului Cinciş.

          Deşi a fost o excursie deosebită aşa cum spuneam încă de la început, mai târziu am regretat faptul că nu am vizitat mai multe peşteri şi că nu am acordat o atenţie mai mare Cheilor Nerei, unde puteam vizita mai multe obiective turistice cum ar fi cascada Beuşniţa, lacul Ochiul Beului sau canionul Valea Rea. Regrete tardive, dar care, cine stie, mă vor ambiţiona vreodată să mai ajung prin acest colţ de ţară aşa cum îmi place mie să-i duc şi pe alţii pe unde am umblat eu şi a fost frumos.

Din păcate, aşa arăta hotelul Miniş, din Bozovici, în primăvara acestui an (Aprilie 2011). Am înţeles de la localnici că a fost închis „imediat după revoluţie” (probabil în 1991), iar d-na Vichi, şefa de restaurant care ne-a ajutat atât de mult, a plecat definitiv în Germania.

Duminică, 11 Septembrie 2011

Harta excursiei o puteti vedea aici.