Adevăr sau dorinţă ?

Să fie clar

Pentru cine nu înţelege de prima dată…

…s-a scris şi a doua oară !!!

Eden

          Am plecat la pescuit dimineaţa devreme aşa cum îi stă bine oricărui pescar. Scopul meu principal era să prind peşte dar am luat cu mine şi aparatul foto în speranţa că văd ceva frumos. Şi pot spune că a fost o zi cu noroc: am prins şi peşte, am făcut şi două fotografii din acelaşi loc, mult diferite una de alta.

          Apa era liniştită, nicio adiere de vânt niciun val de la bărci sau vapoare chiar dacă eram pe braţul Sfântul Gheorghe. În liniştea dimineţii doar câte un fâlfâit de aripi sau clipocitul apei care lovea prova bărcii se mai auzea. Şi, din când în când, aproape ritmatic, vâslele care intrau şi ieşeau din apă. Vâsleam încet, pentru a nu deranja liniştea naturii, cu toate că doream să ajung mai repede la locul de pescuit.

          Zorii zilei m-au prins în barcă, ancorat, cu undiţa în apă, dar în aşteptarea peştelui am prins un …răsărit de toată frumuseţea. Am montat repede filtrul de polarizare, am reglat aparatul şi am declanşat cu speranţa că voi putea prinde în fotografie, pe lângă răsărit şi …liniştea care era stăpână peste tot. Cu speranţa că am reuşit, am aşezat aparatul foto înapoi în geantă, concentrându-mă asupra pescuitului.

         Peştele nici el nu s-a lasat foarte mult aşteptat. După aproape două ore şi o luptă egală, de 15 minute, aveam în barcă un foarte frumos crap. Cu cele trei kg. ale lui, nu era prea mare, dar fiind primul şi mult aşteptat, bucuria a fost imensă. În timpul drilului şi în momentele imediat următoare aducerii peştelui în barcă, din cauza concentrării şi a emoţiilor nici nu am observat ceaţa care mă învăluise. O ceaţă albă, lăptoasă care „înghiţise” malul şi aproape acoperise chiar şi soarele. Cu gesturi mecanice, încete, ca să nu risipesc această magie, am scos aparatul din geantă şi ţinându-mi respiraţia aproape că am şi închis ochii, transpunându-mă în ireal.

Duet

Nu mi-am planificat să fac această fotografie. Pur şi simplu am avut noroc pentru că m-am aflat la  momentul potrivit în locul potrivit. Eram la volan. Tocmai plecasem de la pădurea Calugăreni, de la un grătar, spre casă, când întâmplător am întors capul spre dreapta şi am văzut acest apus. Imediat am oprit maşina şi fără să reglez foarte mult aparatul pentru a nu pierde momentul, am apăsat pe declanşator. 

Dupa 21 de ani în Cheile Caraşului şi Cheile Nerei

          Nu, nu am reeditat o excursie făcută în urmă cu mai mulţi ani cu toate că îmi doresc tare mult să mai ajung prin acele locuri. Pur şi simplu doresc să-mi reamintesc şi să scriu despre o excursie făcută în Cheile Caraşului şi Cheile Nerei în urmă cu 21 de ani, care m-a marcat mult timp. Care a fost şi rămîne chiar şi acum, după ce am văzut Apusenii şi Făgăraşului (munţi emblematici), una dintre cele mai frumoase excursii făcute de mine, o excursie  de suflet. Poate pentru că Aninei, alături de Apuseni sunt cei mai frumoşi munţi (în opinia mea, desigur) sau poate că a fost prima excursie „adevărată”. O excursie „plină”, altfel decât cele pe care le făcusem până atunci. O excursie de şase zile în care am văzut păduri seculare neatinse, fâneţe pline de flori, inegalabilele chei ale Nerei, peşteri mari, frumoase şi mai ales sălbatice, cum nu mai văzusem şi nici nu mai visasem până atunci, am cunoscut localnici primitori şi câte şi mai câte…. Am cunoscut un colţ de ţară mirific pe care îl recomand tuturor. După ce am văzut Apusenii, un alt colţ de rai, mai cunoscut de iubitorii muntelui, i-am spus Marianei (partenera de viaţă şi de călatorie din Apuseni) cât de izbitor de mult seamănă cu Aninei, cu Cheile Caraşului şi Cheile Nerei; munţi nu foarte înaţi, cu păduri seculare dar şi poieni cu iarba şi florile până la brâu, multe ape, peşteri deosebite, cătune sau doar case izolate şi fără electricitate dar cu localnici foarte primitori, aceleaşi peisaje de basm.

Câţiva ani după acea excursie am ţinut minte tot traseul. Un traseu pe care puteam să-l refac fără hartă chiar dacă marcajele erau foarte deficitare. Şi care chiar l-am refăcut în minte de mai multe ori, cu mare plăcere. Erau excursii pe care le uitam după un an, dar aceasta nu-mi ieşea din minte cu nici un chip. Ultima data mi-am amintit-o anul trecut când i-am povestit-o lui Sorin Castravete, partenerul de aventură. La puţin timp după acea excursie a plecat în Anglia şi nu am mai vorbit cu el 20 de ani. Până anul trecut când m-a contactat prin intermediul internetului. Şi i-am povestit-o cu mare bucurie, mai ales că el uitase tot. Evident că şi eu am uitat multe lucruri, multe amănunte. Au fost totuşi 20 de ani.

Faptul că după 20 de ani am început să uit multe amănunte din acea excursie iar fotografiile au început să se degradeze, m-a determinat acum, să încerc cu un ultim efort de memorie, să aştern aceste rânduri. Fotografiile din această excursie sunt din păcate alb-negru şi nici nu se ridică la o calitate deosebită decât din punct de vedere sentimental. Au fost facute pe film alb-negru cu un aparat modest, au fost prelucrate de mine acasă (de la developarea filmului şi până la expunerea lui pe hârtie fotografică) cu resurse şi venituri modeste. Iar trecerea anilor, până am reuşit scanarea filmului, şi-a pus amprenta pe calitatea fotografiilor.

În urmă cu exact 21 de ani, tot în luna Septembrie şi tot pe la începutul lunii...m-a căutat George A. Gherghe,  vărul meu, spunându-mi că un fost coleg de-al lui de facultate doreşte să mă cunoască şi să-mi propună ceva. Îi tot vorbise de mine şi de pasiunea mea pentru munte. Fiind în concediu (primul meu concediu) i-am invitat pe la mine. Atunci, la început de săptămână, într-o lune, pe 3 Septembrie, l-am cunoscut pe Sorin care rapid a intrat în miezul problemei şi mi-a propus o excursie de câteva zile în munţii Aninei. Mi-a spus pe scurt cam pe unde sunt amplasaţi (spre ruşinea mea nici nu auzisem de ei) şi cam care sunt obiectivele de vizitat şi imediat idea m-a incitat. Mai ales că eram la început de concediu şi nu aveam planificat nimic. După un plan „minuţios” la un pahar de ţuică, am stabilit în 30 de minute totul. Eu, având mai mult timp, urma să mă ocup de cumpărarea biletelor de tren şi a bateriilor pentru lanterne, de pregătirea cortului. Şi în seara zilei de 4 Septembrie iată-ne în Gara de Nord, sau mai corect spus pe mine cu aproape tot bagajul şi două bilete de tren cu destinaţia Reşiţa. În jurul orei 23:00, cu 5 minute înainte de plecarea trenului am început să intru în panică pentru că Sorin încă nu apăruse. Singur oricum nu plecam. Şi…salvare. A apărut şi Sorin în ultima clipă. Am apucat în fugă să ne căutăm vagonul şi locurile. La urcarea în tren, ţin minte, ne-am mirat fiecare de rucsacul celuilalt: al lui Sorin era aproape gol, parcă „fugise” de acasă şi nu luase (în mare, din câte îmi amintesc) decât un trening de dormit, sacul de dormit, două săpunuri mari, patru sau şase ouă fierte (în suport special de plastic), periuţa şi pasta de dinţi, un prosop, cartea din colecţia Munţii Noştrii cu Aninei (nr.17), o jumătate de pachet de ţigări şi ... cam atât. Eu aveam restul: cortul (5kg), cuţit, lanterne echipate cu baterii (două, una şi pentru Sorin din acelea mari, pătrate, cu oglinda mare, cu patru baterii şi două faze, cred că nemţeşti),8 baterii de rezervă (R20), sac de dormit, aparatul foto, cordelină, bidon de apă, pahar, tacâmuri, mâncare (+ pâine + carne crudă congelată), trusa de ras, trusa medicală, trusa de mărunţisuri (ace siguranţă, trusă cusut, bec rezervă lanternă, chibrit, săpun, spirt solid etc.), şi altele de care nu-mi mai amintesc. Evident, în 1990 echipamentul era precar, nu aveam la noi nici măcar o pelerină de ploaie impermeabilă, dar eram înarmaţi cu multă voie bună şi ambiţie, cu dorinţa de a cucerii munţii.

Şi după un şuierat prelung trenul a plecat spre Reşiţa, destinaţia noastră.

Ziua 1 (Miercuri, 5 Septembrie)

După o noapte de mers ne-am trezit şi la propiu şi la figurat în Reşiţa, un oraş pe care nu-l mai văzusem niciodată. Şi am avut ocazia să vedem o parte din el pentru că a trebuit să căutăm autogara de unde am luat un autobuz cu care am mers cca 30 de minute până în Caraşova, localitatea de unde începea excursia propriu-zisă, de unde urma să urcăm prin Cheile Caraşului. Tot în Caraşova am mâncat ouăle aduse de Sorin şi am împărţit bagajul. Apoi, după ce ne-am informat la o localnică cu privire la locul pe unde trebuia să părăsim localitatea, am pornit la drum. Începea excursia  visată de Sorin. Nu după mult timp am părăsit localitatea prin locul indicat de localnică şi de ghidul din colecţia Munţii Noştri şi am început să urcăm pe o potecă frumoasă care şerpuia pe malul stâng al râului Caraş. Marcajul era destul de deficitar (ca de altfel în toată excursia) dar nu am avut probleme de orientare, poteca conturându-se foarte clar paralel cu apa, iar când aveam oarece dubii, ne salvau explicaţiile foarte clare şi exacte din ghid. Deschideam ghidul mai mult ca o asigurare că suntem pe drumul cel bun şi pentru a ne documenta cu privire la locaţia peşterilor pe care nu doream să le ratăm. Nici nu am început să ne încălzim bine, că am şi întâlnit pe stânga potecii, dincolo de Caraş, prima peşteră pe care am vizitat-o: Peştera Liliecilor formată dintr-o singură galerie lungă de 640m. Am făcut o fotografie intrării, de la distanţă şi am traversat Caraşul plini de entuziasm. 

Peştera Liliecilor

Ne-am lăsat rucsacii sub un pom după ce am luat la noi strictul necesar (lanterne, cordelina şi câte o haină mai groasă) şi am început excaladarea peretelui vertical de la intrarea în peşteră înalt de 8-10m. După câţiva metri aproape verticali şi nu după puţin efort, iată-ne la intrarea peşterii. De urcat am urcat, să vedem cum o să mai coborâm. La intrare, galeria peşterii are 10m înălţime şi tot atâta lăţime. Am început explorarea peşterii trecânt prin galerii minunate mai largi sau mai înguste, săli mai mari sau mai mici, am văzut stalactite şi stalagmite, coloane imense care uneau podeaua cu tavanul. 

Nu mai văzusem aşa ceva până atunci şi eram fascinaţi amândoi. Nu după mult timp de la intrare, lumina lanternelor a scăzut mult în intensitate şi ne îngrozea gândul că încă din prima zi şi în prima peşteră trebuia să înlocuim bateriile. Mai aveam multe zile de excursie şi speram noi multe peşteri, aşa că am hotărât să folosim lanternele alternativ, să avem în permanenţă doar o lanternă aprinsă. Şi o curiozitate: peştera avea un nume sugestiv dar noi străbătusem aproape 50 de metri şi…niciun liliac. Totuşi de unde îi venise numele? Poate că în trecut era populată cu lilieci. Dar aveam să aflăm într-o sala imensă unde şi-au făcut brusc apariţia şi liliecii care ne-au luat prin surprindere că nu mai nimeream să ne punem mai repede ceva pe cap. Apoi am observat pe talpa peşterii moviliţe conice de guano depuse de coloniile de lilieci. După alţi 150-200m parcurgând şi câteva cotituri ale galeriei am întâlnit pe talpa peşterii câteva ponoare prin care se drenează apa de infiltraţie, probabil primăvara la debite mai mari şi ploi. După câţiva zeci de metri şi o cotitură la dreapta a galeriei, am ajuns la primele concreţiuni mai importante şi mai frumoase. 

De aici peştera devine mai frumoasă, formaţiunile întâlnite devin mai numeroase iar galeria face mai multe coturi dintre care am remarcat unul brusc la dreapta, apoi, mai departe, unul la stânga. 

Când admiram cu mai multă atenţie şi nerăbdare să vedem tot mai mult, am ajuns în capătul peşterii. Am citit in ghidul pe care îl aveam la noi că ne aflam la 110m sub şoseaua Reşiţa – Caraşova. Şi tot acolo am citit că peştera este lipsită de un curs de apă permanent (asta ne-a uşurat şi noua parcurgerea ei) şi doar la precipitaţii atmosferice bogate, ultima jumătate a peşterii este parcursă de apa care se pierde printr-un aven.

După vizitare, ne-am chinuit un pic (mai mult) să coborâm peretele vertical de la ieşire (intrare). Chiar dacă de la gura peşterii cobora un cablu, acesta nu ajungea decât până la jumătatea distanţei, suficient de sus cât să nu putem sării. Noroc cu cordelina pe care o luasem cu noi.

Am plecat mai departe parcă mai împliniţi, în pas vioi, uneori prea vioi astfel încât am trecut pe lângă Peştera de sub Cetate II fără să o vedem, chiar dacă am fost atenţi şi la detaliile din ghid. Am căutat-o puţin fără rezultat. 

La prolaz

Renunţând la ea, am urmat şerpuirea potecii pe malul Caraşului până în locul numit „La Prolaz” unde a trebuit să traversăm apa într-un mod mai inedit. 

La prolaz

Nu după mult timp a urmat un urcuş mai pronunţat, parcă nefiresc pentru aceşti munţi. Pe alocuri am “cuplat 4X4”, dar, din fericire nu a durat decât 20-30 minute şi am ajuns în Podişul Iabalcei, unde am traversat o livadă de pruni. Loc în care, pe lângă faptul că am avut probleme de orientare, ne-a mai întâmpinat şi un câine care însoţea oile la păscut. Cu toate că era foarte departe, ne-a simţit şi a alergat spre noi lătrând ca la urs. Când mai avea cca zece metri pâna la noi, am intrat în panică neştiind ce să facem. Primul lucru a fost să ne dăm jos rucsacii. 

In Podisul Iabalcei, printre pruni

În momentul când i-am trântit pe pământ s-a oprit şi câinele din alergat, lătrând parcă şi mai puţin înspăimântător. În sfărşit ne-a venit şi nouă inima la loc. Încet, încet, chiar ne-am împrietenit (evident cu ajutorul biscuiţilor din rucsac) făcând şi poze împreună. 
Ne-am luat rămas bun şi am plecat mai departe. Mai aveam drum lung şi aveam şi probleme de orientare, marcajul fiind extrem de rar şi foarte şters. Nici poteca nu ne ajuta mereu, fiind uneori mai puţin pronunţată iar alteori se bifurca în două sau chiar mai multe potecuţe. Poteci făcute de ciobani cu oile la păşunat şi de localnici care-şi aveau în împrejurimi livezi, culturi de porumb sau sălaşuri.

Cu puţin timp înainte de a ajunge la Cantonul Silvic Comarnic, destinaţia finală pentru prima zi, ne-am întâlnit cu un grup de turişti care ne-au explicat pe unde trebuie să urmăm drumul spre Peştera Racoviţă, obiectivul nostru principal de a doua zi.

Dupa-amiază, târziu, am ajuns la canton unde doream să punem cortul, dar până la urmă am dormit în canton. S-a descurcat Sorin de cazare în condiţii de lux faţă de cort, dar tot fără lumină. Am fript şi am mâncat carnea care se dezgheţase între timp, ne-am spălat pregătindu-ne de culcare dar nu ne-am culcat ci după lăsarea întunericului am plecat la pescuit cu lanterna în pârâul din apropiere, cu puştiul de la canton. Nu mai ştiu dacă am prins, probabil 1-2. Avea o furcă făcută dintr-un băţ de un metru, cu două cuie la unul din capete. După partida de pescuit am băut un lapte fiert şi ne-am culcat.

Ziua 2 (Joi, 6 Septembrie)

Ei bine, ziua a doua a fost mult diferită faţă de prima, pentru că nu am mers aşa mult. După ce ne-am trezit, am plecat cu nerăbdare la Peştera Racoviţă, care era relativ aproape, circa o oră de mers prin pădure pe malul râului Caraş. Această peşteră, mai scurtă decât Peştera Liliecilor (350m), dar parcă mai frumoasă, mi-a plăcut foarte mult. A fost mai „cochetă”, mai sălbatică, sau doar cu mai multe formaţiuni, nu ştiu exact, dar mi-a plăcut foarte mult. Chiar mai mult decât Peştera Liliecilor.

La intrarea în Peştera Racoviţă am ajuns mult mai uşor, urcând lin panta din faţă printre copaci. 

Intrare Peştera Racoviţă

După câţiva metri de la intrare, în care galeria a făcut două coturi bruşte, am început să întâlnim anemolite (stalactite şi stalagmite deviate prin împingerea laterală a apei) care au devenit mult mai numeroase în scurt timp când am ajuns în Sala cu Anemolite. Am plecat mai departe prin galeria din ce în ce mai strâmtă dar înaltă şi am ajuns în Sala Minunată. 

Bine ales numele pentru că întradevăr era minunată. 

A urmat şi ultima sala, Sala cu Prăbuşiri un alt nume emblematic pentru că aici, peştera se termină fiind închisă de blocuri de calcar prăbuşite.

După vizitare, poze şi comentarii, ne-am întors la canton. Doream să vizităm şi Peştera Comarnic despre care citisem că ar fi foarte lungă şi deosebit de frumoasă. Oare putea fi mai frumoasă decât cele două peşteri pe care le vizitasem până acum şi care pe noi ne fascinase, ne cucerise cu adevărat? Din păcate era încuiată, vizitarea făcându-se doar cu ghid. Ghid care, era plecat acasă, în localitatea de baştină. Salvarea a venit tot de la puştiul de la canton: ne-a condus în peşteră după ce a scos din balamale uşa de la cabana ghidului pentru a lua cheia de la peşteră şi două lămpi cu carbid, mult mai bune decât lanternele noastre.

Intrare Peştera Comarnic

Şi a început aventura. Am început vizitarea celei mai lungi peşteri din Banat (4040 m din care 1600 m de galerie inferioară nevizitabilă) şi cea mai lungă văzută până acum de mine (cred). Puţin după intrare, una dintre lămpi nu a mai funcţionat şi am abandonat-o, urmând să o recuperăm la întoarcere. Am mers prin mai multe galerii şi săli, am văzut o mulţime de stalactite şi stalagmite, coloane şi multe alte formaţiuni interesante pe cere ni le-a arătat şi prezentat ghidul nostru de ocazie. Am început vizitarea cu Sala Mică cu Blocuri, numită aşa din cauza blocurilor mari de calcar de pe talpa ei şi peste care a trebuit să trecem. Asemenea blocuri am întâlnit în mai multe porţiuni ale peşterii. Apoi, după ce am mers cca 100-150m prin galeria principală, ne-am abătut puţin din drum, spre stânga, să vedem şi Sala Zebrelor. Am revenit în galeria principală şi urmărind drumul, am trecut rapid de Sala Mare cu Blocuri şi Sala cu Argilă unde se află formaţiuni stalagmitice cu adevărat monumentale. Nu mai reţin exact, posibil ca din Sala Mare cu Blocuri sau din Sala cu Argilă să ne fi abătut din drum, spre dreapta (sud-vest), prin Galeria Arcuită, care mai târziu se intersecta cu galeria principală. 

Muntele de Gheaţă

Mai departe am ajuns la „Muzeu”, unde se află foarte multe forme concreţionare unele mai interesante decât altele. După alte câteva sute de metri în care galeria face câteva cotituri bruşte, unde am văzut pe pereţi scurgeri parietale deosebite şi la un moment dat am întâlnit, pe talpa peşterii, baraje stalagmitice foarte înalte care primăvara închid mici lacuri de acumulare de aproape un metru adâncime, am ajuns la Sala de Cristal în care am văzut alte sclupturi ale naturii, o minunăţie, la fel ca şi Sala Domului care a urmat după alte 2-300 m, împodobită cu fantastice stalactite de un alb imaculat, pur. 

Coroana Reginei

Mai departe galeria principală s-a ramificat, noi urmărind ramura din stânga (spre sud-est) până în Sala Virgină, unde ochii ne-au fost delectaţi cu stalagmite frumos colorate. Aveam să aflăm că de la intersecţie, galeria din dreapta urmând un drum nu tocmai uşor ne ducea la a doua intrare în peşteră, acolo unde râul Ponicova intră în etajul inferior de 1.6 km al peşterii, pe care-l străbate la debite mari.  Oricum acest etaj inferior al peşterii nu puteam să-l străbatem din cauza sifoanelor.

Sorin căutând raci

În final am ajuns la un mic lac (sifon) unde puştiul care ne conducea a prins câtiva raci pe care i-am fiert seara şi i-am mâncat (era prima oară cand mâncam eu raci, am mai mâncat de atunci de mai multe ori, dar niciodată nu au fost la fel de buni; poate a contat şi apa). Ţin minte că, în capătul peşterii, puştiul şi-a adus aminte că trebuie să adune vitele (era târziu şi se însera) şi ne-am întors foarte repede. Pe unde ne permitea terenul am fugit şi tot am făcut 30 minute până la ieşire. Cred că am vizitat peste doi km. din Peştera Comarnic. Si a meritat fiecare metru. Păcat că la acea vreme nu apăruse-ră aparatele foto digitale, sau că măcar nu am făcut eu mai multe fotografii chiar şi alb-negru. Acum aveam şi răspunsul: da, exista o peşteră mai frumoasă decât Peştera Liliecilor şi Peştera Emil Racoviţă. Oare ce mai urma în zilele ce aveau să vină?

Seara, bunica puştiului ne-a fiert racii şi am mâncat. Parcă am mai mâncat şi o mâncare de cartofi, dacă nu seara, atunci în cursul zilei. Înainte de culcare am ieşit afară pentru o ultimă gură de aer proaspăt, timp în care am comentat impresiile primelor două zile de excursie cu ochii pe cer, admirând milioane de luminiţe: stele, comete, Calea Lactee. Ne bucuram că aveam şi în continuare vreme bună.  Şi s-a terminat şi ziua a doua.

Ziua 3 (Vineri, 7 Septembrie)

Şi ziua a treia a fost un pic diferită. Din punct de vedere meteorologic. Dacă seara anterioară cerul era plin de stele (chiar ne-am uitat la el şi l-am remarcat), acum ploua “mocăneşte”. Şi noi trebuia să plecăm. Şi am plecat. Pe ploaie. Dar după ce am achitat 200 lei şi câteva pliculeţe de ceai pentru cazare,  mâncare şi intrarea în peşteră. Ţin minte că pe parcursul şederii noastre la canton, noi i-am dat pliculeţe de ceai puştiului, iar el ne dădea lapte.

Norocul nostru că nu a plouat foarte mult. Nici cu pozele nu ne-am prea omorât. La început, în primele ore ale dimineţii a plouat, iar mai târziu, uzi fiind, nu ne mai ardea de aşa ceva. O porţiune din drum am mers pe un fost terasament de cale ferată, de „ mocăniţă”. Din loc în loc mai găseam câte o traversă sau câte o bucată de şină parcă uitate de vreme, parcă din altă lume. O lume a tăcerii în care doar ploaia şi paşii noştri se mai auzeau. Am trecut în scurt timp pe lângă Peştera Popovăţ, pe care nu am putut să o vizităm, pentru că era încuiată uşa. Păcat, pentru că şi ea avea peste 1000m lungime dar pe alocuri mai greu de străbătut.  A urmat apoi traversarea Caraşului pe un pod în locul numit Mediureca (sau Între Râuri ) unde pârâul Buhui se varsă în Caraş. 

Peşterile de la Haldină

De aici poteca noastră ne-a condus pe malul Buhuiului în amonte, unde am întâlnit Peşterile de la Haldină lungi de 14m, respectiv 33m. Nu mai ţin minte dacă le-am vizitat pe amândouă, cred că da, pentru că ambele se află lângă potecă. Apoi au urmat în drumul nostru Cheile Buhuiului, un podiş calcaros, un terasament de cale ferată forestieră, Staţiunea Mărghitaş pe lângă care am trecut, Peştera Mărghitaş pe care am „ratat-o” şi în sfârşit am ajuns şi în Anina, (un orăşel minier care pe fiecare stradă aveau altă arhitectură casele, dar toate la fel, aşa zise colonii), unde doream să dormim, să facem o baie şi să ne odihnim  pentru că eram satui de atâta ploaie. Uzi nu mai eram pentru că se uscase hainele pe noi. Dar singurul hotel din localitate era în renovare aşa că am plecat mai departe. Am luat un autobuz până în Steierdorf (fostă localitate de sine stătătoare, acum cartier al Aninei), dorind să ajungem la marginea oraşului, unde urma să punem cortul. Din drum am cumpărat o ţuică de prună, curată şi foarte gustoasă, făcută în casă. Dar nu am găsit un loc de pus cortul şi ne-am hotărât să mergem mai departe, în Bozovici. Norocul ne-a surâs dupa circa 30 minute, când a oprit o maşină şi ne-a luat. Pe noi şi încă două persoane pe care le-am găsit înaintea noastră la ocazie. Am stat cam înghesuiţi patru persoane în spate, dar nu aveam de ales: se făcuse târziu şi doream să ne cazăm mai repede. Am fost “debarcaţi” de şofer în Bozovici, în faţa hotelului Miniş (aşa se numeşte piaţa lângă care stau acum). Mic şi cochet orăşelul, mic şi cochet şi hotelul. Se înserase deja.

Ei, de aici începe aventura ... Obosiţi, sătui de mers prin ploaie, doream să ne cazăm mai repede, să facem un duş, să mâncăm ceva şi să ne culcăm. Dar stupoare, ni s-a spus că nu mai sunt camere libere. Nu ne-a venit să credem că tot hotelul este ocupat şi am insistat. Ne şi vedeam dormind pe fotoliile din hol, de la recepţie. Într-un final, receptionerul ne-a spus că ar mai fi o cameră liberă, dar că nu are becuri şi că nu poate să ne-o dea, să nu apară ca element negativ în revista România Pitorească. Şi iar am insistat. I-am povestit că nici în primele două nopţi nu avusesem lumină. Şi după multe alte insistenţe, am primit-o în sfârşit, evident cu promisiuni din partea noastră că nu va apărea în România Pitorească. Am urcat fericiţi în cameră, am făcut câte un duş cu apă rece (că nu era caldă), iar eu m-am bărbierit la lumina lanternei. Între timp, Sorin a  coborât să cumpere pâine, ca să mâncăm ceva. S-a întors cu vestea că a găsit pâine dar şi să coborâm la restaurant să mâncăm. O veste proastă, pentru că nu aveam prea mulţi bani la noi cât să mâncăm la restaurant. Am coborât, i-am mulţumit recepţionerului pentru cazare şi la întrebarea lui “cum ne simţim”, i-am răspuns: excelent, am făcut chiar şi câte un duş. A rămas uimit, ştiind că nu aveam lumină şi apă caldă. Pentru noi nu a fost o mare problemă, pentru că nici în zilele anterioare nu avusesem lumină şi apă caldă. Am cumpărat pâinea (o pâine rotundă, mare şi gustoasă) şi o doamnă (care ulterior aveam să aflăm că o cheamă Vichi şi este şefa de restaurant) ne-a condus în bar (care era închis) pentru că restaurantul era plin şi rezervat (era organizată o petrecere ceva, nu mai ştiu exact: botez sau poate vreo onomastică pentru că a doua zi era Sf. Maria). Ne-a spus să aşteptăm puţin şi, după 15 minute, ne-am trezit pe masă cu un bol plin cu supă ardelenească (supă de pasăre fără carne şi cu mulţi tăiţei). Am mâncat câte două porţii că de, ne era foame. Au urmat apoi sarmale cât pumnul de mari şi un platou oval, uriaş, plin cu fripturi: ceafă, cotlet, muşchi, pulpă şi ce-o mai fi avut porcul ăla. Şi bere. Dar asta nu a fost totul:  desertul a fost compus din două platouri mari cu prăjituri de casă, vreo 5-6 feluri sau poate mai multe. Am mâncat amândoi până nu am mai putut. Îmi amintesc că atunci când am vrut să mă scol de pe scaun (care de fapt era un fotoliu) nu am putut; mâncasem foarte mult. Iar d-na Vichi insista mereu să mâncăm mai mult, că abia ne-am atins de mâncare. La sfârşit am cerut nota de plată (cu frică) şi stupoare, doamnna Vichi şi-a cerut scuze că trebuie să ne ia banii pe bere. Şi atât. Restul, din partea casei (am aflat ulterior, sau am bănuit, că luase mâncare de la cei care organizaseră masa festivă în restaurant). Cred că dacă ceream ţuică şi vin în locul berii nu plăteam nimic. I-am mulţumit d-nei Vichi şi ne-am retras în cameră pentru binemeritata odihnă. Se mai încheia o zi „plină”.

Ziua 4 (Sâmbătă, 8 Septembrie, Sf. Maria)

          Am dormit bine şi din acest motiv dimineaţă ne-am sculat “devreme”, pe la 10-11 şi, băieţi finuţi, din capitală, cu mult respect şi ruşine am întrebat dacă putem să mai mâncăm şi noi ceva. Mai erau doar sarmale şi nu la discreţie, ci doar 2-3 pentru fiecare. Dar tot gratis. Şi mai ales suficiente. Înainte de plecare am dorit să cumpărăm 4 sticle cu bere, dar nu ni s-au dat pentru că nu aveam sticle la schimb. Tot doamna Vichi ne-a salvat. Ne-a dus într-o curte interioară plină cu sticle şi ne-a spus să luăm câte dorim. Am luat doar 4, pentru că trebuia să le cărăm în spate. Ce faţă a făcut vânzătoarea când ne-am dus după 5 minute cu sticle la schimb! I-am dat doamnei Vichi (cu greu a primit) un săpun de la Sorin şi o ciocolată mare de la mine, drept mulţumire. Pe la ora 13:00 am plecat spre Cheile Nerei. Cele mai lungi chei de la noi din ţară cu cei 20 de km. Am mers pe jos circa 15-30 minute până la o intersecţie de drumuri unde am făcut autostopul. Cât am aşteptat o maşină, am furat (vai, ce urât) 4-5 ştiuleţi de porumb. După o aşteptare mai lungă, în sfârşit a oprit un camion, şoferul spunându-ne că ne duce până în Şopotul Nou dar cu o oprire pe drum, într-o localitate, pentru 15-30 minute. Am acceptat repede pentru că stătusem destul la ocazie. Fiind sărbătoare, puţinele maşini care treceau, erau pline. În cele din urmă am ajuns şi în Şopotul Nou. 

Traversând Nera

Ne-am continuat drumul pe jos spre Cheile Nerei şi ne-am oprit într-o poieniţă mică, lângă o casă izolată unde am copt porumbul (ce probleme am avut cu localnicul de la acea casă care credea că am furat porumbul de la el!), am mâncat, am băut  ţuica cumpărată din Steierdorf şi am depănat amintiri la un foc de tabără. 

Eu, traversând Nera

Prima noapte în cort

Un foc mare pe care l-am făcut şi întreţinut şi de frica mistreţilor despre care ne-a vorbit acelaşi localnic. Mai greu ce-i drept pentru că avea un defect de vorbire. A fost a patra noapte pe munte, dar prima în cort. Şi evident tot fără lumină. 

          Ziua 5 (Duminică, 9 Septembrie)

          După ce am plecat din poieniţa unde am înnoptat, ne-am întâlnit, la 10 minute de mers, cu un grup mai numeros, care aveau tabăra într-o poiană frumoasă şi mai mare. Poiana Meliugului. Ne-au invitat la masă şi noi…am acceptat. Măcar un ceai, că de mâncat ceva, mâncasem şi noi când am plecat de la cort.

          Am plecat, în sfârşit la drum şi după puţin timp am traversat Nera pe malul stâng înaintând pe poteca care şerpuia odată cu apa. 

Peştera şi Lacul Dracului

Am întâlnit Peştera şi Lacul Dracului. Peştera nu am vizitat-o, la lac am făcut o poză. Lacul, iniţial subteran, a apărut la suprafaţa prin prăbuşirea tavanului peşterii. Şi am plecat mai departe urmând pitoreasca potecă pe unde se putea, întâlnind locuri pe unde trebuia să ocolim puţin, prin stânga prin pădure, deoarece poteca rămânea „suspendata” deasupra apei, trecerea fiind mai dificilă. 

Peştera Boilor

       Pe la amiază şi pe la jumătatea drumului pe care ni-l planificasem pentru această zi, la puţin timp după ce am trecut de Sălaşu lui Voghiun, am întâlnit Peştera Boilor. Singura din Cheile Nerei pe care am vizitat-o chiar dacă pe hartă apăreau mai multe. 

Sorin, târâş în Peştera Boilor

       Cu o singură galerie care are puţin peste 100 m şi fără formaţiuni spectaculoase, în care uneori mergi în genunchi sau târâş, fapt pentru care ne-am murdărit mai mult decât în primele trei peşteri la un loc. Merită totuşi vizitată, mai ales că este lângă potecă. 

Sorin, pe poreca săpată în stâncă în Cheile Nerei

          Şerpuirea potecii, tunelele săpate în stâncă încă de pe vremea romanilor (am înţeles că pentru a face loc unei căi ferate forestiere), peisajul oferit de Nera sau de pădurea ruginie la început de toamnă ne fac să uităm repede şi să nu băgăm în seamă că uneori, înaintarea era mai anevoioasă, sau că ne-am descălţat să traversăm iarăşi Nera pe malul drept aproape de Cantonul Damian, sau că am fost sfătuiţi să nu dormim la  acest canton din cauza puricilor. 













Dar am dormit şi nu-mi amintesc să fi avut probleme cu puricii.

          Ziua 6 (Luni, 10 Septembrie)

          Dimineaţă am plecat de la Cantonul Damian spre Sasca Română şi Sasca Montană, ultimele localităţi parcurse la pas în această excursie, mai împliniţi, bucuroşi de cele văzute, un pic trişti că se termina aventura noastră peste puţin timp. Şi această porţiune de traseu a fost foarte frumoasă, chiar ţin minte că Sorin, admirând peisajul, a spus că era minunat dacă aveam o cameră video la noi. Îi dau dreptate. Din păcate nu mai reţin amănunte din această ultimă zi. Ştiu doar că din Sasca Montană schimbând vreo trei autobuze şi doua trenuri (sau invers?) am ajuns în Hunedoara unde am mai stat vreo cinci zile în cort, tot fără lumină, pe malul lacului Cinciş.

          Deşi a fost o excursie deosebită aşa cum spuneam încă de la început, mai târziu am regretat faptul că nu am vizitat mai multe peşteri şi că nu am acordat o atenţie mai mare Cheilor Nerei, unde puteam vizita mai multe obiective turistice cum ar fi cascada Beuşniţa, lacul Ochiul Beului sau canionul Valea Rea. Regrete tardive, dar care, cine stie, mă vor ambiţiona vreodată să mai ajung prin acest colţ de ţară aşa cum îmi place mie să-i duc şi pe alţii pe unde am umblat eu şi a fost frumos.

Din păcate, aşa arăta hotelul Miniş, din Bozovici, în primăvara acestui an (Aprilie 2011). Am înţeles de la localnici că a fost închis „imediat după revoluţie” (probabil în 1991), iar d-na Vichi, şefa de restaurant care ne-a ajutat atât de mult, a plecat definitiv în Germania.

Duminică, 11 Septembrie 2011

Harta excursiei o puteti vedea aici.