Cetatea Rupea

           Chiar dacă se presupune că Cetatea Rupea este unul din cele mai vechi vestigii de pe teritoriul României, prima atestare documentară datează din anul 1324 când saşii din zonă, răsculaţi împotriva regelui Ungariei Carol Robert de Anjou, s-au refugiat în interiorul ei.

Având o aşezare strategică, la îmbinarea drumurilor ce făceau legătura dintre Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, Cetatea Rupea a servit mult timp ca ultim refugiu pentru populaţia din împrejurimi.

Un foarte important centru commercial şi meşteşugăresc (cu 12 bresle), Castrum Kuholm, cum se numea ea iniţial, a fost construit treptat (secolele XIII-XIX) pe trei incinte: Cetatea  de Sus, Cetatea de Mijloc şi Cetatea de Jos.

Cetatea iniţială era mult mai mică şi cuprindea Camera Judelui, Camera Preotului, Turnul Pulberăriei. În secolul al XV-lea, Cetăţii de Sus i se adaugă Cetatea de Mijloc cu Capela,  Turnul Căpos, Turnul Scribilor, Turnul Cercetaşilor şi Poarta Cetăţii de Mijloc. 


În secolul al XVII-lea cetatea a fost din nou mărită, cu Cetatea de Jos. Aceasta cuprindea printe altele Turnul Porţii (principalul turn al Cetăţii de Jos), Casa Paznicului, Magazia Militară, Turnul Slăninii (iniţial ocupat de camera de gardă, ulterior a fost folosit de locuitorii din împrejurimi pentru depozitarea slăninii), Turnul Slujitorilor şi fântâna (cu o adâncime de 41 de metri).

Aninei, un vis implinit

Visul care mi s-a împlinit este de a revedea munţii Aninei. De ce spun că a fost un vis? Pentru ca  aceşti munţi i-am văzut pentru prima dată în 1990 iar de atunci am sperat tot timpul că o să-i revăd.

Chiar dacă de atunci am parcurs la pas zeci de masive, gândul mi-a rămas la Aninei (acum, alături de Apuseni, la loc de frunte).

Despre aceea excursie din 1990 am reuşit să aştern câteva rânduri (cu titlul – După 21 de ani în Cheile Caraşului şi CheileNerei) abia în anul 2011. Dar setea de Aninei mi-a fost astâmpărată cu adevărat abia în primăvara lui 2013 când am reuşit să duc la bun sfârşit o frumoasă excursie în aceşti minunaţi munţi. De data aceasta alături de Mariana şi Alexandru, dar recunosc că în suflet l-am plimbat şi pe Sorin, partenerul din prima excursie, alături de care am făcut cunostiinţă cu Aninei.

Dar să revin la primăvara lui 2013. Având câteva zile libere, ne-am hotărât să le pertecem la munte şi am îndrăznit să visez la Aninei. Nu puteam să mă bazez pe memorie ca să refac traseul din 1990 aşa că am început să mă documentez despre traseu din diverse cărţi din bibliotecă şi din site-uri de pe internet. În această perioadă de 3-4 săptămâni chiar am corespondat pe e-mail cu un cunoscător al zonei, care şi-a răpit din timpul liber pentru a-mi completa cunoştiinţele mele cu idei şi  informaţii foarte utile. Având la dispoziţie doar 5 zile am hotărât să renunţăm deocamdată la Cheile Nerei şi să completam Cheile Caraşului cu Cheile Gârlişte şi cu o plimbare de 34 de km cu trenul pe cea mai veche cale ferată montană de la noi din ţară: Anina-Oraviţa. Dacă mai aveam timp, urma să dăm o fugă şi la Reşiţa să-i arăt şi lui Alex muzeul de locomotive cu aburi, în aer liber. Întoarcerea spre casă urma să o facem pe Clisura Dunării cu vizitarea Peşterii Ponicova, a Cazanelor Mari şi a Cazanelor Mici. Totul în 5 zile şi cu un copil de aproape 8 ani.

Dar socoteala de acasă...

Am printat o hartă a munţilor Aninei, ce-i drept la o scară destul de mică şi în seara zilei de 30 Aprilie 2013 am plecat la drum. Un drum lung dar frumos, pe care l-am terminat a doua zi dimineaţa (evident şi după câteva ore de somn) în Caraşova. În această localitate urma să lăsăm maşina şi să continuăm drumul mai departe pe jos. Dar iar am avut noroc sau poate Dumnezeu a vrut sa ne ajute. Când am oprit maşina să căutăm un loc de parcare pentru 3 zile, am văzut un turist pe marginea drumului care parcă ne aştepta. Nu am ratat ocazia de a-l întreba pe unde începe traseul spre Cheile Caraşului. După câteva lămuriri despre traseu şi după ce a aflat de planul nostru pentru prima zi (Cheile Caraşului cu toate peşterile care erau vizitabile - La Prolaz – Podişul Iabalcei - Poiana Comarnic), cu multă amabilitate s-a oferit să ne însoţească o porţiune mare de drum, până în Podişul Iabalcei. Evident că nu am stat mult pe gânduri şi în 30 de minute eram echipaţi şi cu rucsacii pregătiţi pentru 3-4 zile.

Şi aşa a început ziua de miercuri 01.05.2013. La 9:30 am pornit la drum plini de voioşie dar şi cu atenţie şi chiar cu frică la început din cauza viperelor, care auzisem ca populează aceşti munţi. La 9:50 eram deja în faţa primei peşteri pe care am vizitat-o în Cheile Caraşului: Peştera Văiuga. Am vizitat-o e un fel de a spune, pentru că după ce ne-am chinuit să urcăm până la ea, am constatat că prea mult nu putem să vedem din ea, având o dezvoltare de 28m, cu o denivelare de 19m. În 10 minute am plecat mai departe pe frumoasa potecă care şerpuieşte pe malul stâng al Caraşului. Un peisaj de poveste dar o poveste în care noi eram parcă actorii principali, piticii exploratori. La ora 10:10 eram în dreptul intrării peşterii Liliecilor. O mai vizitasem şi în 1990, stiam că e frumoasă şi merită văzută. Privind la intrarea ei care se afla pe partea cealaltă a râului (intrare care are forma continentului Africa) a trebuit să facem un compromis: să renunţăm la vizitarea ei în schimbul continuării traseului alături de ghidul nostru de ocazie, care se grăbea pentru a avea timp să se întoarcă în aceeaşi zi acasă. 

Vizitarea ei necesita mai mult timp, începând cu urcarea peretelui de la intrare, aproape vertical, de cca 8-10 m, apoi în interior ştiam că pierdem cu vizitarea încă 30-45 minute şi urma şi coborârea aceluiaşi perete, coborâre periculoasă şi grea pentru oricine dar mai ales pentru Alex. Speram totuşi că odată ajunşi înapoi la maşină să avem timp să dăm o fugă până aici şi să o vizităm. Am făcut 2-3 fotografii şi am plecat mai departe privind peste umăr cu un uşor regret. Am plecat mai departe aproape în pas alergător. Nu ştiu cum a rezistat Alex, dar mie deja îmi era foarte greu având şi rucsacul destul de mare şi greu. Dar nu aveam ce face. În acelaşi pas alergător am trecut rapid la ora 10:40 de ruinele cetaţii Caraşovei, care se vedeau în stânga (mai mult se intuiau în vârful muntelui, pe partea cealaltă a apei) şi la ora 10:55 pe lângă indicatorul care marca tot pe partea cealalta a Caraşului, intrarea în Peştera de sub Cetate II. Nici pe aceasta nu am vizitat-o. Nu aveam timp. Pe moment mi-a părut foarte rău pentru că, pe aceasta, nu o văzusem nici în 1990 chiar dacă am încercat să o găsim după explicaţiile din ghidul Munţii Noştri. Nici măcar intrarea nu se vedea din cauza vegetaţiei ca să-i facem o fotografie. Pâna la urmă ce aveam să vedem în Cheile Caraşului? Doar cheile (minunate dealtfel) şi râul curat şi plin de păstravi, care curgea la vale uneori alene, alteori învolburat? Vroiam mai mult, nu mă împăcam cu ideea că am parcurs 500 km doar pentru atât. Eu doream să refac excursia din 1990 cu completări ale obiectivelor turistice pe care nu le-am văzut atunci din diferite motive. Tot mai mult mi se înfiripa în minte planul de a revenii până aici odată ajunsi la maşină. Nu aveam de mers decât o oră şi jumătate. Cu vizitarea celor două peşteri ratate şi cu drumul de întoarcere estimam un total de cel mult 5 ore. Dar aveam oare timp sau trebuia să renunţ la alt obiectiv?

La ora 11:35 am ajuns la Prolaz (prolazio în limba caraşovenilor înseamnă "loc de trecere"). O poiană mare şi frumoasă, de o parte şi de alta a Caraşului.

 Traversarea Caraşului se putea face...pe două cabluri paralele, la fel ca în 1990. Chiar m-am întrebat dacă erau aceleaşi. Aici am făcut o pauză (în sfârşit) de 35-45 minute pentru odihnă, fotografii şi pentru a hotărâ în ce parte să o luăm mai departe. Eu eram frânt de oboseală sub povara rucsacului greu. Dar Alex? Nici nu vroiam să mă gândesc chiar dacă avea un rucsac extrem de uşor pe care tot noi l-am cărat mai mult. Şi-aşa până aici mersese exemplar, peste aşteptările mele care îl văzusem în alte excursii. Şi mai aveam cam jumatate de drum...Mariana era şi ea obosită, parcă nu mai avea avântul din urmă cu 10-15 ani când zicea prezent (parcă de-abia aştepta) la fiecare propunere de-a mea de a merge la munte. Doamne, în ce mă bagasem? Cu atâtea gânduri nu am avut timp nici să mă odihnesc. Nu am vrut nici să ratez ocazia de a traversa Caraşul pe acele cabluri, la fel ca în 1990. Şi cu fotografii, evident. Un alt loc şi moment când mi-am amintit de Sorin. Şi cu el am traversat pe acele cabluri şi am făcut fotografii. Oare ce face el acum în Anglia?

Liniştea şi gândurile mi-au fost risipite, ce zic eu, spulberate de colegul nostru de drumetie:

- Mergem?

Dar tot răul spre bine. Cunoscânt foarte bine locurile, a venit cu o propunere incitantă. Să nu traversăm pe acolo Caraşul şi să urcăm direct spre Podişul Iabalcei, ci să ne continuăm drumul prin chei pe traseu nemarcat (de parcă până aici fusese prea bine marcat!) prin porţiunea mai sălbatică a Cheilor Caraşului, până aproape de Peştera Ţolosu, traversăm prin apă pe malul drept şi urcăm apoi pe muchia Ţolosu până în Podişul Iabalcei. Astfel drumul se lungea cu 1-1½ ore dar era mai spectaculos. Decizie grea. Ne uitam unul la altul de parca ne vorbise în altă limbă. Cred că pentru mine era mai greu să mă hotărăsc. Doream să refac aievea traseul din 1990, dar în acelaşi timp îmi surâdea ideea de a merge prin cheile sălbatice ale Caraşului de care auzisem, chiar şi în ciuda oboselii. Mariana nu prea ştia despre ce este vorba pe niciun traseu. Aşa că decizia a luat-o...Alex. L-am întrebat dacă poate să meargă încă 3-4 ore în loc de doua. Eu personal îl vedeam obosit, ba nu, darâmat. A sărit şi el în picioare şi a spus că vrea pe unde este mai greu şi mai frumos. Poate îl atrăgea ideea de a traversa Caraşul prin apa, cine ştie. 
Am plecat de la Prolaz la 12:10. 

Nici nu ştiu când la ora 13:00 ajunsesem deja la locul pe unde trebuia să traversăm Caraşul.

 Întradevăr de o frumusete ireală cheile sălbatice ale Caraşului. Chiar dacă le-am parcurs tot în pas alergător am avut timp să facem câteva fotografii (puţine din păcate şi nicio filmare video) şi să ne minunăm de frumuseţile văzute. Ne-a trezit din contemplare apa de munte rece, care ne trecea bine de genunchi. Am înaintat întai 10-15 metri în lungul râului, ca mai apoi să ajungem la un vad prielnic pentru a-l traversa. Ghidul nostru ne-a spus ca ar fi fost bune niste beţe de trekking. Nici unul din noi trei nu aveam (la sfarşitul lunii August am cumpărat a treia pereche). Pe malul celalalt ne-am tras răsuflarea pentru că ne obosise curentul apei. Atunci am văzut că aveam răni la picioare de la bocanci. Mai multe şi mai grave chiar decât la prima folosire a acestor bocanci, din 2001 în Apuseni. Mi-am bandajat cam 7-8 degete şi am plecat mai departe grăbit pentru că ceilalţi aveau deja un avans de 20-30 m. La 13:45 am început să urcăm Muchia Ţolosu, destul de abruptă şi bolovănoasă. Pe alocuri un urcuş aproape vertical, destul de greu pentru Alex. Urcam greu, eram obosiţi şi pentru că panta era abruptă, adesea ne foloseam şi mâinile, lucru care atât Marianei cât şi mie ne creea un discomfort psihic. O zonă bolovănoasă, însorită, tocmai bună pentru o întâlnire neplacută cu vreo viperă. Din fericire nu am întâlnit decat o piele uitată în urmă după napârlire. Cred că am urcat cam o ora, cu Alex între noi, atenţi la fiecare mişcare mai ales că au fost multe porţiuni foarte abrupte. La capătul pantei am căzut toţi 4 pe iarbă ca seceraţi. Nu mai puteam. Am băut şi ultimile picături de apă surprinşi că o terminasem deja, cu toate că umplusem sticlele înainte să traversăm apa Caraşului. După o pauză binemeritată de 20 de minute, am plecat mai departe la pas, lejer, prin Podişul Iabalcei. O plimbare ca în parc. Mult soare, iarba de un verde crud, la fel si frunzele prunilor sau a merilor întâlniţi din loc în loc. La un sălaş am întâlnit un grup de localnici în jurul unui grătar. Salvarea noastră pentru că i-am rugat să ne dea o cană cu apă pentru Alex. Ne-au dat o sticlă întreagă. Mulţumim.

După puţin timp, la 15:45, am ajuns la un drum de căruţă: stânga Iabalcea, dreapta Comarnic. Aici ne-am desparţit şi de partenerul nostru de călătorie. Nici atunci şi nici acum nu am avut suficiente cuvinte de mulţumire pentru traseul pe care ne-a condus. De aici noi mai aveam o ora de mers, el 2-3, poate chiar mai mult, pe jos şi cu autobuzul. A doua zi mergea şi la servici. Noi eram în vacanţă. Atunci am înţeles de ce se grăbea. Ne-am luat rămas bun şi după ultimile indicaţii primite, ne-am despărţit. Ţin minte că ne-a arătat direcţia în care trebuia să mergem mai departe. Văzând drumul de cărută bine conturat, dar având o presimţire (realistă de altfel, amintindu-mi că aici ne-am rătăcit prima dată în 1990) am întrebat dacă drumul sau poteca pe care urma să ajungem la Comarnic, este clară sau măcar marcată bine. A dat puţin din cap ezitant, şi a spus:

 - Sper să vă descurcaţi, nu este greu. Era ora 16:05. Speram ca la 17:00 (poate 17:30 că eram obosiţi) să ajungem la cantonul şi peştera Comarnic. Dar începea o altă aventură. Am mai mers 5 minute pe acel drum de căruţă şi am întâlnit, înfipt bine într-un pom, un indicator care ne orienta uşor spre stânga. Dar nu am văzut nicio potecă. Nici măcar de animale. În schimb drumul pe care venisem se contura foarte clar înainte. Am crezut că indicatorul este pus puţin oblic pentru a fi vizibil de la distanţă. Şi am mers înainte mai ales că şi busola ne arăta acelaşi lucru ( evident ne arăta drumul spre Comarnic pe de-a dreptul). Drumul a început să şerpuiască prin livezile de pruni şi printre sălaşuri. 

Un alt peisaj de poveste, alte fotografii dar niciun marcaj sau potecă. Când începusem să intrăm puţin în panică a sunat telefonul. Era ghidul (rangerul, aşa cum îi place lui să se prezinte) de la peştera Comarnic cu care discutasem să ne întâlnim a doua zi. Dorea o confirmare că suntem pe drum şi că a doua zi eram sigur la peşteră. El venea la peşteră special pentru noi. Nu am pierdut ocazia să-i spunem că suntem pe drum dar...ne-am rătăcit. Ne-a îndrumat către indicatorul pe care îl întâlnisem să ne orientăm după el.

- Da, dar nu este potecă.

- Nu-i nimic. Urmaţi gardul care separă livezile până daţi de marcaj.

Şi aşa am făcut. Din păcate pierdusem o oră în Podişul Iabalcei. Acum era 17:10. Întâi pe dreapta gardului, apoi pe stânga că era mai uşor, apoi iar pe dreapta,...am întâlnit în sfârşit şi marcajul şi o potecă mai bine conturată. Ne-a revenit optimismul şi am plecat agale mai departe urmărind cu atenţie poteca (care uneori se mai ramifica) şi marcajul (care era foarte rar). Încet, încet, tufişurile şi pomii au început să se îndesească. Era deja 17:30. În curând am intrat în pădure, o pădure deasă şi întunecoasă. Parcă cineva stinsese lumina cu toate că mai erau aproape 3 ore până se însera. Poteca devenea din ce în ce mai clară şi mai lată, noi din ce în ce mai obosiţi. În sfârşit, la ora 18:10 am întâlnit indicatorul care marca Poiana Comarnic.

 O poiană mare şi frumoasă, curată din fericire. Într-o margine chiar avea amenajată o masă cu două băncuţe.

 Se terminase calvarul marşului din prima zi. Urmau activităţi mai puţin solicitante, montarea cortului şi prepararea mesei. Apoi binemeritata odihnă. Dupa 1-2 ore de odihnă, relaxare şi mâncare (până aici nu mâncasem nimic), evident mult mai binedispusi, am facut bilanţul primei zile. Şi cu toată alergătura şi oboseala de peste zi, am căzut de acord toţi trei că fusese o zi minunată, văzusem un peisaj de vis. Cheile sălbatice şi muchia Ţolosu - deosebite. A meritat fiecare pas (liniştit sau alergat). Noapte bună.

A doua zi, joi 02.05.2013, a fost o zi de odihnă cu sau fără voia noastră. Bănuiam încă de acasă că această zi va fi mai uşoară. Vorbisem cu câteva zile înainte cu ghidul peşterii Comarnic şi ne-a spus că vine (venea dintr-o localitate apropiată, probabil Iabalcea) pe 2 Mai,  pe la ora 11:00 - 12:00. Asta însemna că începând cu ora 10:00 noi trebuia să fim pregătiţi, dacă venea mai devreme? Dar putea să vină şi mai târziu. Planul meu pentru azi era să vizitam peşterile Comarnic şi Emil Racoviţă. Mi-aş fi dorit ca după aceea să plecam mai departe spre Mediureca poate chiar ajungeam la Lacul Marghitaş din dorinţa de a vedea cât mai multe în cinci zile, dar nu neapărat, puteam să rămânem tot aici. Mi se mai vindecau şi mie başicile de la picioare. Dar încă de dimineaţă Mariana m-a anunţat că este obosită şi preferă să nu meargă la peştera Emil Racoviţă, cu atât mai puţin să plecăm mai departe. Păcat, pierdeam o oportunitate bună de a lăsa cortul şi bagajele în grija unei familii care venise în poiană tot ieri, la puţin timp după noi, împreună cu un alt grup care era cazat la căbănuţa Comarnic (cabană cu circuit închis). Şi aceştia doreau să viziteze (şi să studieze) peştera Comarnic, fără ghid, având cheia şi dreptul de a o folosi.

Se facuse aproape 12:30 şi ghidul nu venise. Eram pregătiţi încă de la 9:30 - 10:00. Ceilalţi se pregăteau să intre. Dacă nu mai venea? Poate intervenise ceva şi nu putea să mai vină. În zonă nu era semnal la telefon. Alex nu mai avea rabdare. Şi nici Mariana. Atunci, pe moment, am luat hotărârea de a intra cu grupul de "privilegiaţi" care aveau cheia. Au acceptat şi la 12:35 am intrat...în Paradis. Cum altfel aş putea să numesc această peşteră de câteva mii de metri (cea mai mare din Banat) care păstrează în întuneric de milenii fantezii create de apa pârâului Ponicova, (care mai lucrează şi azi în etajul inferior) şi de carbonatul de calciu.

Am început vizitarea ei încet, fără grabă, nu ne presa timpul şi nici vreun ghid grăbit. La fel ca în 1990. Nu o să descriu aici traseul, coridoarele, sălile şi formaţiunile văzute. Oricum nevizitând-o cu ghid nu a avut cine să ne explice ce vedem. Mai citisem câte ceva despre ea pe internet. Descrierea ei am facut-o în 2011 si o puteti citi aici: http://doruiancu.blogspot.ro/2011/09/dupa-21-de-ani-in-cheile-carasului-si.html.

 Ce aş vrea sa bifez ca formaţiuni văzute şi de care nu-mi amintesc din excursia din 1990, este Pălăria Haiducului.

 Acum am remarcat-o la întoarcere. După cca 30 minute de la intrare ne-a ajuns din urmă un alt grup de 3-4 turişti, însoţiţi de ghid, mergând în pas alergător. Nu cred că au stat mai mult de o oră în peşteră. Poate la cererea lor, poate din graba ghidului. Noi am stat trei ore, în linişte, făcând zeci de fotografii şi admirând pe rând (şi pe îndelete) Sala Mică, Sala cu Argilă, Sala de Cristal sau Opera, Sala Virgină, Sala Zebrelor, Muzeul,  Zidurile Chinezeşti, Orga Mică, Orga Mare, Nuca de Cocos şi poate multe altele.

Am ieşit la lumina zilei şi la căldura de afară la ora 15:30 încântaţi de ceea ce văzusem. Am plătit ghidului 30 de lei (10 lei de persoană) şi am plecat la cort să pregătim ceva de mâncare. După masă, cred că pe la 16:30 - 17:00 mă gândeam la peştera Emil Racoviţă. Doream să o revăd. Ghidul de la peştera Comarnic îmi spusese că este închisă. Un turist localnic a spus că nu este închisă. Nu ştiam ce să mai cred. Mariana a concluzionat:

- Dacă-i închisă şi mergem degeaba până acolo?

Degeaba nu ar fi fost... Şi nu a vrut să meargă. Motivul real cred că era oboseala din ziua anterioară şi o uşoară umflare a picioarelor. Singur nu am mai plecat nici eu, mă dureau rău picioarele de la băşici. Acum îmi pare rău. Ştiu că este foarte frumoasă. Data viitoare.

Restul zilei ne-am odihnit.

A treia zi, vineri 03.05.2013 am plecat pe la 11:00 din poiana Comarnic spre Lacul Marghitaş. Doream să refac traseul din 1990 pe poteca care trecea pe langă peştera Popovăt, pe la Mediureca (locul unde pârâul Buhui se varsă în Caraş), pe un fost terasament de cale ferată îngustă până la lacul Marghitaş şi Anina. În lipsa indicatoarelor am întrebat (pe cine nu trebuia) pe unde să o luăm. Ni s-a spus că pe drumul forestier care pleacă de la cantonul (căbănuţa) Comarnic înspre Naveşu Mare. Vedeam pe hartă că nu era varianta care o doream noi (şi acel drum ajungea în Anina) dar speram că se va face o potecă spre dreapta pe lângă Caraş. Nu am vazut nimic: nici indicator, nici potecă. Nu ne-am mai întors la canton să reîncercăm. La urma urmei şi acest drum era foarte frumos. Străbătând păduri de foioase şi poieni pline de flori am trecut pe lângă cantoanele Naveşu Mare şi Jervani.

 La câte o răscruce de drumuri ne opream să mai consultăm harta, motiv şi de odihnă. Tot pe acest drum am întâlnit şi primul şarpe, cred că un pui de viperă după forma capului şi desenul de pe spate.

 Nu ne-a fost temă de el, dar l-am privit cu respect. La 14:30 am ajuns într-o poiană frumoasă  unde era un canton. Nu mai ştiu exact dacă era Jervani sau un altul. A apărut cineva cu maşina dinspre Anina şi am întrebat cât mai aveam de mers. Începusem să obosim un pic. Ne-a dezamăgit un pic răspunsul. Mai aveam mult, poate 10-15km. Dar ne-a promis că dacă aşteptăm puţin (cca 30-45 min) ne lua şi pe noi la întoarcere. Ne-a convenit. Aveam timp să mâncăm, să ne odihnim, să cercetăm împrejurimile şi să facem câteva fotografii. După o aşteptare de aproape două ore iată-ne şi în maşină iar după încă o ora, la 17:30 eram în Anina.

În continuare planul nostru era să aducem maşina din Caraşova în Anina, să dormim la Lacul Marghitaş sau Lacul Buhui iar a doua zi să facem o plimbare cu trenul Anina-Oraviţa (cea mai veche cale ferată montană de la noi din ţară) şi retur, apoi să ne întoarcem în Caraşova (20 km) pentru a reintra în Cheile Caraşului până la Peştera de sub Cetate II, cu vizitarea acesteia şi la întoarcere vizitarea Peşterii Liliecilor. Seara doream să ajungem în Reşiţa. Dar socoteala de acasă...nu s-a potrivit cu mersul trenurilor. Ajung imediat şi la asta.

Cu o ocazie am reusit să ajung singur în Caraşova, să recuperez maşina şi să mă întorc în Anina. Mi-am recuperat şi familia şi am plecat împreună să căutăm gara pentru a ne informa cu privire la mersul trenurilor. Aveam o informaţie de pe internet dar vroiam certitudinea. Stiam că sunt două sau trei trenuri care plecau din Oraviţa până în Anina şi retur. Trebuia să plecam cu primul care ajungea în Anina, în Oraviţa aşteptam cca o oră (o oportunitate să vizităm măcar un pic şi Oraviţa) şi ne întorceam cu următorul care pleca din Oraviţa spre Anina. Aici nu s-a potrivit planul nostru cu mersul trenurilor. Nu era decat un tren Oraviţa-Anina-Oraviţa. Dacă plecam din Anina la Oraviţa cum ne întorceam 26 de km la maşină? Puteam să renunţ eu la plimbarea cu trenul... nu, nu voiam. Schimbare de plan: dormeam în împrejurimile Aninei, a doua zi ne întorceam cu toţii în Caraşova de unde intram în Cheile Caraşului pentru peşteri, la prânz mergeam în Oraviţa de unde luam trenul spre...Anina (şi retur, bineînţeles). Aşa am şi făcut. La ora 20:30 admiram Lacul Marghitaş (unde nu am găsit un loc de cort care să ne placă) şi la ora 21:30 - 22:00 ne culcam în maşină în Caraşova.

In dimineata celei de-a patra zile, sambata 04.05.2013 la ora 8:30 plecam spre Cheile Carasului cu scopul declarat de a vedea Pestera de sub Cetate II si Pestera Liliecilor. La ora 9:00 revedeam poteca minunata prin chei. Si acum eram grabiti pentru ca la ora 14:30 trebuia sa fim in gara la Oravita dar am avut totusi timp sa facem mai multe fotografii, sa mai vedem inca o viperă mică (din fericire, pentru că era chiar pe poteca îngustă), să fotografiem un bursuc speriat şi fioros. La ora 10:20 eram la intrarea Peşterii de sub Cetate II.

 Nu e spectaculoasă, dar merită văzută, are câteva formaţiuni interesante iar calcarul spălat de apa lasa vizibil la tot pasul granitul negru şi dur.

 Nu este foarte mare, în 45 de minute am dat-o gata şi peste încă 15min eram din nou pe potecă pe partea stângă a Caraşului. Am plecat grabiţi spre Peştera Liliecilor unde am ajuns la ora 11:50.

 Din cauza timpului care ne presa şi mai ales din cauza peretelui vertical de la intrare de cca 8-10m greu accesibil pentru Mariana dar mai ales pentru Alex, am hotărât împreuna că voi vizita doar eu această peşteră. Ei se vor mulţumi cu fotografiile şi cu speranţa că vom mai ajunge prin aceste locuri şi cu altă ocazie, când vom avea mai mult timp la dispoziţie.

Am urcat şi am coborât peretele de la intrare nesperat de uşor, datorită unei şufe de tractare auto de cca 4m, care era legată în partea superioară. Fiind în mare grabă nici vizitarea peşterii nu a durat prea mult. Într-o oră eram înapoi la baza peretelui. Am parcurs-o cam repede din lipsa timpului dar decât deloc....Nu am să descriu aici nici această peşteră, am făcut-o detaliat la adresa:http://doruiancu.blogspot.ro/2011/09/dupa-21-de-ani-in-cheile-carasului-si.html

La 13:30 eram în Caraşova, la maşină, iar la ora 14:50 plecam cu trenul din Oraviţa spre Anina. O calatorie de doua ore şi zece minute, 34km cu o diferenţă de nivel de 340m, 14  tuneluri (cu o lungime totală de 2084m, cel mai lung având 660m), 10  viaducte spectaculoase (dintre care cel mai mare are 37m înălţime).

 Această cale ferată a fost inaugurată la 15 Decembrie 1863, fiind prima cale ferată montană (şi a patra construită ) de la noi din ţară. La ora 17:00 am ajuns în Anina iar după 5 minute am plecat înapoi spre Oraviţa, locul unde lăsasem maşina şi unde am ajuns pe la 19:10. A fost parcă o călătorie în timp, foarte frumoasă.

Evident că nu mai aveam timp să dăm o fugă şi în Reşiţa la muzeul de locomotive în aer liber, planul nostru fiind dat din nou peste cap.

Am  plecat deci spre Moldova Veche, Berzasca, Dubova adică pe o şosea minunată care merge paralel cu Dunărea spre urmoarea noastră ţintă: Cazanele Dunării. Pe drum, până la Moldova Veche, ne-am oprit să înnoptăm.

În cea de-a cincea zi şi ultima, duminică 05.05.2013, am plecat devreme spre Cazanele Dunării. După câteva opriri şi fotografii am ajuns aproape de Dubova unde ne-am oprit pentru o pauză de masă şi odihnă. Mariana era foarte obosită şi o dureau picioarele care încă mai erau umflate. Aproape că pierdusem orice speranţă sa mai vizităm ceva. Norocul meu a fost că, stând în poieniţă la masă, pe lângă noi tot treceau grupuri de turişti care se întorceau după 30 – 45 min. M-am gândit că este în apropiere un obiectiv turistic, poate chiar Peştera Ponicova pe care şi eu doream să o vizitez. Şi chiar aşa a şi fost: ne-au confirmat câţiva  turişti că ne aflăm la 15 min de această peşteră. Si am hotărât să mergem şi noi. Am vizitat doar etajul inferior, cel care are ieşire în Dunăre.

 Citisem despre ea că mai are un etaj cu stalactite şi stalagmite care ajunge la o a treia ieşire. N-am avut timp să-l căutăm. În schimb am ajuns până la ieşirea care dă în Dunăre, de-a dreptul spectaculoasă. Cu fiecare pas cu care ne apropiam de această ieşire, parcă treceam în altă lume, o lume paralelă. A durat cca 45 de minute vizitarea ei şi la ieşire, Mariana s-a hotărât să mergem şi în Cazanele Mici. Surprinzătoare decizie ţinând cont că în urmă cu câteva ore era foarte obosită şi spunea că nu mai poate merge nicăieri. Foarte frumos traseul, deloc uşor, ţinând cont că am urcat cca 300m pe masivul Ciucarul Mic şi a durat 2 – 2½ ore. Nici aici nu am scăpat de grija viperelor, norocul nostru că l-am parcurs spre seară, când începea să mai scadă temperatura şi se retrăgeau în vizuini. Din fericire nu am văzut niciuna. Dar am văzut un traseu frumos, şi Dunărea, care văzută de acolo de sus părea mai impresionantă, mai măreaţă.

Cu puţin timp înainte de a se însera, am încheiat şi această zi şi odată cu ea această excursie plecând spre casă. Minunată, aşa cum îmi dorisem, cum visasem atâţia şi atâţia ani.

Rămas bun, Aninei!